In laba ursului

Cu mai multa vreme in urma am vazut un film de televiziune, transmis pe unul din posturile germane, despre un tanar din Romania lovit de un urs cu laba peste fata.

English version Baiatul a ramas in viata, dar cu chipul complet mutilat. Ochii nu-i mai stateau bine in cap, unul chitit pe frunte, celalalt prelins in dreptul gurii, nasul si barbia nu mai existau decat sub forma de cicatrici.

Omul devenise neom, chipul unui baiat blond cu privirea albastra fusese luat de aratarea respingatoare a unui monstru.

Cativa ani mai tarziu, o alta echipa de televiziune din Germania vizitase zona, de langa Gheorghieni, pentru un reportaj despre vanatoarea de ursi. Atunci, baiatul monstru aparea ca victima deopotriva a ursului si a doctorilor, care, dupa 30 de operatii, la Bucuresti si Budapesta, n-au reusit decat sa-l schimonoseasca si mai tare. Dupa prezentarea filmului in Germania, unui medic din Regensburg i-a venit ideea sa faca o colecta publica pentru a-i permie tanarului sa-si reumanizeze infatisarea. S-au strans repede banii. Nemtii sunt nu doar mai instariti, ci si milostivi. Rezultatul a fost ca baiatului i s-au mai facut vreo opt operatii, de aceasta data in Germania, si acesta, in sfarsit, a ajuns sa arate aproape ca un om. Cazul functioneaza si ca metafora pentru o realitate mai ampla.

Romanii au iesit din comunism in 1989, loviti naprasnic de ursul comunist, cel sovietic fiind chiar intrecut, la un moment dat, de brunul carpatin. Lovitura ursului n-a disparut de fel pana azi, desi au trecut anii si pacientul a avut parte de numeroase incercari de indreptare a chipului. Se pare ca si in cazul Romaniei, doar intelegerea, expertiza si banii Occidentului mai pot salva oarecum situatia, pentru ca fata mutilata a Romaniei ultimilor decenii sa nu se transforme intr-o masca vesnica. La noi, dupa 1989, amanarea reformelor, in numele linistii sociale si mentinerii puterii, a fost instrumentul sigur al cronicizarii crizei si intarzierii prosperitatii. Romania are cel mai mic volum de investitii occidentale din fosta Europa comunista, un grad scandalos al coruptiei institutionalizate, clientele politice sufocante, o justitie dependenta de putere - deci ea insasi un factor de franare a democratiei si economiei de piata -, nu pentru ca liderii ei, de stanga sau de dreapta, ar fi respectat si menajat excesiv populatia, ci pentru ca au inselat-o, in fond, amanand si deformand reformele necesare.

Revenirea punctuala a politicienilor de stanga, Iliescu si Nastase, si, inaintea lor, Stolojan sau Vacaroiu, la teza reducerii pretului social al reformei, in vremuri critice pentru majoritatea populatiei, este explicabila, dar nu prea utila. Ca oameni de stanga, ei au datoria sa se intereseze de suferintele societatii, dar nu sa le panseze cu un dezinfectant mai mult populist decat medicinal.

Costurile sociale pe care presedintele si premierul n-au dorit sa le plateasca prin prea multa reforma, de dragul populatiei, puteau fi coborate sau chiar prevenite si daca justitia ii pedepsea pe coruptii protejati de putere, daca partidul de guvernamant nu se transforma in cel mai mare si abuziv intreprinzator al capitalismului romanesc, daca dezbaterea mass-media era eliberata de servitutile voluntare sau impuse de stapani.

Daca a concedia angajatii unei intreprinderi inseamna un sacrificiu social necesar, oricat de neinteles de victimele lui imediate pentru binele de mai tarziu al intreprinderii restructurate sau privatizate, concedierea si pedepsirea coruptilor din propriile randuri este nu doar un pret politic infinit mai usor de platit, ci devine chiar pretul stabilitatii sociale in profunzime.

Fata tarii, asa mutilata de comunism si urmarile sale cum e, a fost poate intoarsa spre vest, dar Occidentul nu s-a naturalizat pana la capat in Romania. Or, in acest sens, abandonarea vizelor si apartenenta la NATO devin mult mai neinsemnate decat prejudecatile populiste, ideologia clientelista si prezumtia de monopolizare a puterii, mereu reanimate de si intre alegeri.