La pescuit cu arcul si sageata

In fata nu vezi decat urme de jivine fioroase, iar in jur sunt ziduri de verdeata si se aud o sumedenie de sunete ciudate. Abia cand ajungi intr-un luminis din jungla amazoniana, cand calauzele tale, oamenii locului, incep sa pescuiasca cu arcul si sageata, incepe sa-ti mai piara din teama.

GALERIE FOTO

Cei patru temerari romani, printre care si editorul foto al Jurnalului National, Alexandru Molovata, porniti sa "imblanzeasca" jungla Amazonului au avut zilele acestea parte de o aventura pe cinste.

Plecam in cea mai salbatica si necunoscuta aventura a vietii noastre. Vom incerca sa ajungem acolo unde numai prietenii nostri Machiguenga au reusit sa razbeasca si, de ce nu, poate chiar si mai departe.

Este o calatorie spre inceputuri, spre timpurile in care omul si natura erau un singur intreg perfect. Noaptea trece greu pentru mintile noastre imbibate de prejudecati si doar oboseala ne opreste sirul de intrebari fara noima. Totul este simplu si asta e cel mai greu de inteles. Pentru ceea ce va avea sa urmeze nu exista nuante. E bine sau rau, e alb sau negru, e bun de mancat sau nu, e viu sau mort.

PIERDUTI IN JUNGLA. Impreuna cu cei trei vanatori si femeile lor suntem 11. Un numar destul de mare pentru a deranja cu cizmele noastre spiritele padurii. Cel mai batran incepe sa cante, la fel ca la orice inceput de vanatoare. Se opreste, asculta ceva numai de el auzit, mai zice ceva in graiul inceputului de lume si ne face semn sa-l urmam. Pornim cu increderea calatorului obisnuit cu drumul, si fiecare pas ne adanceste si mai tare in dementa verde a junglei. In spatele nostru, zidul de plante se strange rapid, iar in fata, vrajitoarele arunca piepten dupa piepten, preschimband totul intr-un hatis de nepatruns. Maiestria calauzelor noastre ne scapa de bratele lianelor si, ca un miriapod urias, ne pierdem prin jungla.

CU URECHILE CIULITE. Samuel se opreste la cel mai mic semn prevestitor. Supravietuirea noastra depinde de cat de repede identifica acesta sunetele padurii. David si Adrian cara cele mai grele rucsacuri tocmai ca eu si Aleks sa putem filma si fotografia tot ce se poate si ce nu se poate. Aud tot felul de sunete ciudate si nu reusesc sa vad mai nimic, asa ca filmez sunete. Vanatorii ne tot arata una sau alta, dar ochii nostri de lapte inca nu au invatat sa desluseasca mare lucru din freamatul permanent de dincolo de frunze.

Am renuntat sa numaram de cate zile mergem, iar pasii nostri au inceput sa fie mai siguri pe copacii ce tin loc de punti deasupra apelor care colcaie de pirahna. Urmele de jaguar sunt doar niste urme, tipetele maimutelor sunt doar niste tipete, tepii plantelor sunt doar niste tepi, iar noi, doar simpli vanatori.

IN CALEA SALBATICIUNILOR. Instalam tabara pe malul raului Shipetiari si pornim dupa mancare. Unii dupa porci salbatici, altii, la pescuit. Avem arcuri, sageti, macete, o camera de filmat si un aparat foto. Dupa patru ore de mers pe varfuri, de stat nemiscati, desi tocmai te-a intepat o viespe, si morti de sete, ne intoarcem in tabara fara un gram de sorici, dar bucurosi ca am scapat cu viata. Nu pot uita fata ingrozita a lui Julio, cel mai bun tintas din sat, cand s-a intors la noi si a facut doar un semn, adica: "Acum in copaci, cat mai sus". Raniti la maini si tremurand de incordare, privim cum pamantul de sub noi se preschimba in ceva miscator si terifiant. O haita de 250-300 de porci pecarii devasteaza totul in calea lor. Ne strigam unii pe altii si toti raspundem la apel acoperiti aproape total de grohaituri ascutite si nervoase.

PESCUITUL CA UN DANS ORIENTAL. Iar liniste si, doar dupa ce Samuel ne striga, coboram cu mainile si picioarele amortite de incordare. Plecam si nimeni nu are putere sa spuna ceva. Machiguenga sunt calmi, doar o intamplare obisnuita.

Pe malul raului, exact ca stramosii sai, Felipe pescuieste cu arcul si sageata. Se misca incet, ca intr-un dans oriental. Muzica il inconjoara de peste tot amintindu-i ca e acasa. Tinteste, sageata pleaca si noi avem ce manca. Facem baie veseli si privim spre malul celalalt. Suntem pe granita ce desparte anul 2004 de cine stie ce perioada preistorica. La nici o ora de mers in fata noastra se afla triburi "salbatice" pe care nimeni nu le-a supus vreodata. Ma duc cu pluta pe malul lor si las o bucata de lemn de pe malul nostru. Ne-am indeplinit dorinta. I-am lasat in pacea lor si ne-am bucurat ca acolo, undeva, sunt ei. Tot ce ne-a mai ramas din trecutul nostru.

PRADA, LA CINA. Ne intoarcem la corturi, unde femeile ne prepara pestele in frunze de palmier si ne imbie cu larve de fluturi proaspat adunate. Privim cu stomacul intors pe dos delicatesele oferite si incet, incet redevenim "umani".Dieta Machiguenga e bazata din plin pe proteine, pe care si le procura prin vanatoarea de paca (un rozator delicios, spun oamenii de stiinta), tapiri, maimute si pasari. Cand nu vaneaza, tribul peruan pescuieste cu ajutorul unei otravi naturale paralizante sau aduna suri, niste larve de palmier, suculente si gustoase.

Cel mai neobisnuit lucru la Machiguenga este ca ierarhia tribului se stabileste la masa: barbatii mananca primii, urmati de femeile si copiii care trebuie sa se multumeasca cu ce mai ramane.

TRIBUL MACHIGUENGA

Cunoscuti si sub denumirea de Matasiganga, Matsigenka sau Manaries, membrii tribului Machiguenga (mai putin de 8.000, dupa un recensamant recent) isi duc viata in sud-estul Peruului, la est de orasul antic Machu Pichu, in apropiere de granita cu Bolivia si Brazilia. Majoritatea locuiesc in Parcul National Manu, o rezervatie naturala de dimensiuni impresionante, care ocroteste o varietate spectaculoasa de plante si animale. Machiguenga cunosc avantajele civilizatiei, dar prefera sa traiasca potrivit vechilor lor ritualuri.

Un Machiguenga obisnuit este scund si subtire, dar in acelasi timp bine facut, cu trasaturi generoase si bine conturate. Au o rezistenta naturala la tot soiul de boli "civilizate" si se doftoricesc singuri atunci cand cad bolnavi, avand la dispozitie un mare numar de plante cu proprietati medicinale deosebite. (Ana Ilie)