Modernizare si maimutareala

Dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu, istoria Romaniei a gazduit un lung sir de modernizari trunchiate. Intre 1848 si 1945, mai bine de un secol, ne-am tot modernizat... Rezultatul: la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial eram considerat un popor traditionalist. Dupa 1945 a inceput o modernizare de tip sovietic: industrializare, laicizare, urbanizare. Apoi, prin anii 1970, a suflat un scurt vant al remodernizarii primei modernizari, de data aceasta pe calea occidentalizarii moderate a culturii. In sfarsit, dupa 1989 am luat-o de la capat cu modernizarea, de aceasta data in formula economie de piata-democratizare-globalizare.

Mai departe: la mai bine de 15 ani de la infiintarea FSN, se mai vorbeste inca despre modernizarea urmasului sau indepartat si bastard, PSD. Asta desi, sa nu uitam, in urma cu doi-trei ani presa saluta - ce altceva? - modernizarea efectuata de Adrian Nastase. Ce trebuie sa faca Justitia? Dar Armata? Dar Administratia Publica? Ei bine, ati ghicit: sa se modernizeze!

Traim cu complexul si sub imperativul modernizarii. Nemultumiti de radacinile noastre taranesti, cuceriti de peisajele cu sticla si aluminiu din Occident, vrem sa fim proaspeti, recenti, in pas cu lumea... Paradoxal, nu reusim niciodata: modernizarea Romaniei ramane un morcov etern, asezat in fata unui catar rabdator. Sa fie de vina doar ironia istoriei? Sau, mai degraba, ceva din substanta noastra indestructibila? I

ntr-un eseu clasic, Nicolae Steinhardt vorbeste despre frumusetea hatarului, a acelui mic serviciu la marginea legii, ca-ntre crestini, ca doar oameni suntem. Din perspectiva modernitatii, a rigorii anglo-saxone spre care tindem, hatarul este malign: din micile hataruri cotidiene se nasc marile acte de coruptie, adica, la urma, saracia noastra cronica. Pe de alta parte, din perspectiva unei generozitati crestine, a unei molcome tolerante, hatarul are o frumusete aparte. Nu ma lasa, trebuie sa ma ajuti, fa-mi hatarul asta, spun personajele lui Caragiale, si, pe undeva, ne plac. Intr-o lume moderna pana la asfixie, in care nu mai e loc de nuante, eroilor din Lantul slabiciunilor li s-ar intocmi dosar penal. La fel si lui Octavian Belu, pentru pretinderea de foloase necuvenite. Cand, de fapt, sunt in joc relatii interumane atat de subtile, incat legea nu le poate pricepe... Intr-o lume perfect moderna, mass-media au intotdeauna dreptate, asa cum in lumea veche acest privilegiu le revenea politicienilor si regilor. Orice personaj care displace ziarelor e cu necesitate rau; orice adversar al televiziunilor sfarseste corupt. Ei bine, presa se poate insela. Ea poate distruge destine in mod gratuit. Si, in astfel de cazuri, e o placere sa traiesti intr-o tara incomplet modernizata, in care unii mai misca inca in fata mass-media, refuzand sa condamne fara judecata pe unul sau pe altul.

E greu sa ne imaginam cum va arata modernitatea romaneasca. Unii dintre noi vor fi mai bogati, altii vor capata mai multe sanse, orasele isi vor schimba radical infatisarea. Ne vom implini atunci visul de doua secole. Si, poate, pe undeva vom regreta ceea ce am pierdut: linistea, picoteala, hatarul. Pentru cetateanul mediu, modernitatea inseamna responsabilitate, facturi, ambitie, lupta pentru supravietuire, insomnii, nevroza. Merita sa le capeti pentru a scapa de saracie si umilinta? Probabil ca da. Asta nu ne impiedica sa visam, in ore de reverie pe care nu le vom marturisi niciodata, la dulcea inocenta si indolenta de altadata.

Nu incerc sa fortez aici argumente impotriva modernitatii. Ea este naturala si dezirabila, sau, ca sa citez o butada, legitima si necesara. Cu toate acestea, nu trebuie sa uitam ca modernizarea ramane o alegere la care aderam, nu o perfectiune pe care o adulam. Ca ea este in slujba noastra, nu noi in slujba ei. Altfel riscam sa devenim prizonierii unei maimutareli in care tot ceea ce nu e modern e inutil si ticalos. Biserica, de pilda, nu va fi niciodata o institutie moderna; asta nu o face insa caduca. In acelasi timp, trebuie sa trecem dincolo de discurs, sa intelegem ce inseamna cu adevarat modernizare". In acest moment, de pilda, ea a devenit sinonima cu schimbarea functionarilor sau a liderilor politici. Oare inlocuirea unui pesedist cu un pedist face administratia publica moderna? Oare inlocuirea lui Buzura cu Patapievici modernizeaza cultura? Oare Ioan Rus e mai modern ca Adrian Nastase? Discutam despre ei ca despre niste automobile?

In sfarsit, trebuie sa evitam tentatia de a echivala modernitatea cu tineretea si tineretea cu virtutea. Da, in teorie ceea ce este tanar e inocent si nepatat; daca totusi, prin cine stie ce capriciu, am incerca sa alcatuim un top al celor mai agresivi corupti, al carieristilor si oportunistilor, vom avea o uriasa surprinza: multi dintre ei sunt tineri. Modernitate placuta!