Timisoara mea

Mirosul supei de duminica din casa parinteasca, plimbarile prin parcurile din centru, porumbeii de la Primaria Veche, rasetele si glumele colegilor pe terasa Flora, berile baute cu profesorii si colegii de facultate la Gradina Banateana, catedrala si cladirea Operei, chipuri vechi de care imi amintesc nostalgic in tot mai rarele mele momente de liniste si singuratate. Aceasta este Timisoara mea, orasul pe care il port in suflet si care pentru mine inseamna si astazi acasa.

Ca timisoreanca, sunt mandra si fericita de faptul ca orasul in care m-am format a devenit un simbol al libertatii romanilor. La fel ca milioane de romani, am urmarit cu teama si speranta evenimentele din 16-22 decembrie 1989. Eram uluita de cutezanta concitadinilor mei de a infrunta un tiran care, la vremea respectiva, parea atotputernic. In momentul in care a izbucnit revolutia la Timisoara, Nicolae Ceausescu nu daduse inca nici un semn de slabiciune. Probabil, cu doua-trei zile inainte, nimeni nu ar fi putut sa anticipeze iminentul sau sfarsit. Singuri in fata represiunii, timisorenii au strans randurile, si-au plans in tacere mortii si si-au jurat sa nu cedeze. Solidaritatea si hotararea lor din acele zile in care totul era posibil, nimic nu era definitiv transat, au fost cele care au pecetluit soarta regimului lui Nicolae Ceausescu.

De cincisprezece ani incoace, Timisoara este busola romanilor spre lumea civilizata. O busola care indica directia cea buna, drumul ce trebuie urmat pentru ca Romania sa devina un stat dezvoltat, membru al comunitatii europene.

Proclamatia de la Timisoara este unul dintre cele mai importante documente politice zamislite in perioada tranzitiei. Din pacate, putini au fost cei care, la vremea respectiva, i-au inteles cu adevarat sensurile. Proclamatia nu urmarea, asa cum s-a scris in epoca, lichidarea fostilor membri ai Partidului Comunist, nici marginalizarea a patru milioane de romani. Sensurile ei erau pozitive, mesajul sau pornea de la premisa de bun-simt ca dupa o revolutie sangeroasa oamenii nu doresc sa revina la vechiul sistem politic. Or, credeau autorii Proclamatiei - si timpul le-a dat dreptate - nu se putea face capitalism si democratie occidentala cu oameni care au detinut functii de conducere in vechiul sistem, dependenti de mentalitatea si metodele de lucru comuniste. Daca punctele Proclamatiei de la Timisoara ar fi fost aplicate, tranzitia noastra ar fi fost mult mai scurta. Pacat! Suntem atat de generosi in a risipi sansele rare cu care ne intalnim.

Timisoara este cel mai frumos capitol din istoria noastra recenta. Un capitol cu poze dragi ale unor oameni care au avut luciditatea de a intelege ce se intampla si forta de a arata calea de urmat. Cand spun Timisoara, ma gandesc la prieteni dragi, dintre care, din pacate, unii nu mai sunt printre noi: Viorel Oancea, George Serban, Vasile Popovici, Bebe Costinas, Mircea Mihaies, Daniel Vighi, Ion Monoran, Florian Mihalcea, Radu Ciobotea. Tuturor le prezint modestul meu omagiu.