Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reputatul profesor doctor Andrei Firică, întemeietor de şcoală de medicină, spune că fracturile se produc prin mecanisme complexe. Tensiunile care se manifestă asupra oaselor sunt de încovoiere, de torsionare, de strivire, de smulgere.
Tocmai de aceea, sunt diferite cauzele care provoacă fracturi. De exemplu, când un om cade în picioare predomină forţa de îndoire. Torsiunea e altceva: când o femeie îşi prinde tocul pantofului în şina tramvaiului făcând o piruetă cu piciorul prins în linia de tramvai.
Acelaşi tip de fractură se petrece când un om se ţine de bara autobuzului, iar la o frânare bruscă torsiunea îi rupe osul. Accidentele de muncă duc la fracturi prin strivire. Tensiunea de smulgere apare la oamenii care fac sport şi nu îşi încălzesc muşchii, astfel că la efort muşchiul şi cu el un fragment de os se smulge de pe os.
În afara cauzelor externe ce duc la fracturi mai există şi alte cauze de boli. Cea mai frecventă este fractura din pricina osteoporozei care împuţinează masa osoasă. Mai sunt fracturi provocate de oboseala oaselor la oamenii care aleargă şi merg mult, dar şi fracturi provocate de tumori care distrug construcţia oaselor.
Ortopedia de copil
Osul copilului are caracteristici proprii, comparativ cu osul adultului. Explicaţiile ortopediei de copil sunt date de prof. dr. Mihai Jianu, şeful Clinicii de ortopedie şi coloană vertebrală de la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu".
Oasele copilului au foarte mult ţesut conjuctiv care scade cu vârsta. Ţesutul conjunctiv în cantitate mare dă elasticitate osului, aşa că micuţii nu-şi rup uşor oasele. Osul de copil are la capete cartilaje de creştere care asigură creşterea în lungime a osului. În acest cartilaj curge mult sânge şi cartilajele elastice amortizează şocurile precum un tampon. Teaca osului la copil, adică periostul, se caracterizează printr-o grosime mai mare şi o aderenţă sporită pe miezul osului. Astfel, o fractură la jumătatea osului nu duce la dezaxarea celor două fragmente, fiindcă osul este ţinut la forma iniţială de această teacă groasă, periostul.
Fractura la osul de copil este ca ruperea în lemnul verde, unde se rupe învelişul lemnului, dar nu se rupe lemnul. Fractura prin tasare la osul de copil înfundă prin lovitură structura, dar nu se rupe nimic. Este ca şi când s-ar da un pumn într-o bucată de unt. Şi, apoi, copilul de talie mică şi de greutate scăzută nu cade de la o înălţime mai mare şi cu ditamai kilogramele. Copilul cade de la doar 1,2 metri, înălţimea lui, şi cu doar 20 de kilograme, greutatea lui. Acesta este alt argument care explică faptul că fracturile sunt mai rare la copii şi se vindecă mai uşor, tocmai datorită însuşirilor oaselor celor mici.
OASE. ARTICULAŢII. MUŞCHI. Corpul omenesc este alcătuit din 206 oase, 310 articulaţii şi 439 de muşchi aşezaţi pe oase. Osul este un mecanism care trebuie să răspundă la un mănunchi de forţe de diferite tipuri şi combinaţii, care solicită din greu construcţia scheletului. Şi aici intervine minunea cerească în proiectul oaselor. Extremele oaselor lungi sunt construite precum bureţii, adică din structuri osoase ce includ în ele lichid. Şi această alcătuire este perfect adaptată la presiunea exercitată asupra extremităţilor oaselor. Între extremităţile osului lung se află chiar canalul lung (diafiza), care este supus următoarelor tensiuni: de îndoire, de răsucire şi alte combinaţii de tensiuni.
REZISTENŢĂ EXCEPŢIONALĂ. Celula osoasă are componente ca orice altă celulă. Dar celulele oaselor se încarcă cu hidroxiapatită, formată din fosfor, calciu şi oxigen, ducând la rezistenţa mecanică excepţională pe care nu o au celelalte celule ale corpului. Celula osoasă are o viaţă foarte scurtă, tocmai de aceea celulele oaselor trebuie să se reînnoiască mereu cu celule noi, care se nasc tot timpul, alcătuind universul viu şi fremătător al osului. Străbunicii celulelor osoase sunt nişte celule care s-au adaptat solicitărilor tensiunilor. Dacă domină presiunile, aceste celule devin cartilaje. Dacă domină tracţiunile, devin celule fibroase. Dacă în timp se schimbă natura tensiunilor, celulele se transformă din unele în altele. Tocmai din aceste motive osul este făcut să lucreze mereu sub tensiune.
TUBURI. Osul lung este constituit sub forma unui tub (cea mai rezistentă arhitectură) în interiorul tubului aflându-se măduva, vasele şi nervii. Peretele acestui tub din osul lung este sofisticat, căci în grosimea peretelui se află sute sau mii de tuburi mici. Tubuleţele din peretele osului sunt formate din lamele aşezate tot ca nişte tuburi precum foile în bulbii de ceapă. Toate tubuleţele din peretele osului lung au legătură între ele prin canale ce trec de la tubuleţ la tubuleţ. Tot acest amalgam de construcţii este scăldat de sângele oxigenat, care preia gunoiul devenind sânge venos. Aceste alcătuiri ale osului reprezintă cea mai perfectă structură pentru a rezista mănunchiului de tensiuni şi solicitări.
FĂRĂ LENE. Osul nu trebuie lăsat să se lenevească. Astronauţii care erau lăsaţi timp lung în cosmos reveneau pe pământ cu oasele foarte fragile, pentru că acestea nu lucrau neexistând gravitaţie, deci forţe asupra lor în cosmos. Tocmai din acelaşi motiv e bine ca, după o fractură care a necesitat implantarea unor piese metalice, la un an şi jumătate aceste plăcuţe, şuruburi, agrafe de metal să fie scoase, pentru ca osul să lucreze şi să nu devină leneş.
Citește pe Antena3.ro
