Misterele splinei

Puţin se află în cunoştinţele populaţiei acel important organ numit splină. Oamenii de pe zebră cunosc multe despre stomac, despre plămâni, despre ovare, despre prostată chiar şi despre creier, aşa că splina rămâne un fel de rudă din fundul provinciei, ce stă sfioasă în pragul vestibulului, după ce, cu bun-simţ, şi-a scos pantofii să nu strice covoarele.

Dar aşa cum vom înţelege din aceste rânduri, splina are misiuni de mare importanţă, atât din punct de vedere al compoziţiei sângelui, cât şi din punct de vedere al aparatului imunitar, are rol în sistemul glandelor şi se bagă şi în aparatul circulator. Splina e, de fapt, armata de autoapărare, făcând parte din diviziile militare ale sistemului imunitar. În mod surprinzător, splina bănuită a face parte din sistemul digestiv, iată că ea nu e o componentă a aparatului digestiv şi nu participă la procesul de digestie a alimentelor. Lămureşte ce rol are splina şi ce necazuri o pândesc profesorul doctor Mircea Beuran, directorul Spitalulului Clinic de Urgenţă Floreasca.

Pui şi mamă
O ciudăţenie este că, la 20% dintre oameni, în jurul splinei există şi alte spline mai mici, spline accesorii, ca nişte spline-pui în jurul splinei-mame. De altfel, în splenoze, după accidente, când a fost lovită splina şi s-a rupt, uneori chirurgul e obligat să extragă splina fracturată. Uimirea apare cu ocazia unei alte operaţii, când chirurgul găseşte un ţesut de splină, deşi splina fusese îndepărtată. Explicaţia este că fragmente mici din fosta splină, nişte aşchii de splină, se cuibăresc în grăsime şi refac mai multe spline mici. E de fapt o splină traumatică.

Stadii de la 1 la 5
În funcţie de gravitatea accidentului există cinci tipuri de leziuni ale splinei. În stadile 1, 2, 3, 4 de traumatism, când apar linii de fracturi, leziuni de vase în splină, chirurgul nu trebuie să scoată splina. Când gradul de traumatism al splinei este grav, în stadiul 5, de distrugere totală a splinei, chirurgul este obligat să îndepărteze organul. În stadiile 1, 2 şi 3 de leziuni ale splinei, aceste vătămări sunt şi la suprafaţă, dar sunt şi leziuni în carnea splinei, fără să fi fost atinse vasele splenice. Pacientul nu este operat, este ţinut sub supraveghere şi medicii trebuie să-l echilibreze. În aceste stadii 1 şi 3 de traumatism, organismul bolnavului lipeşte singur splina ruptă, o repară cu forţele proprii. În stadiul 4 al accidentului, se înregistrează şi o vătămare de vas în splină. Organismul, ca de obicei în cazul unei răni, pregăteşte un cheag care să oprească hemoragia. Medicina poate interveni cu angiograful, urmărind cu substanţă de contrast vasele din splină. Cu sonda acestui aparat se poate emboliza, adică astupa vasul ce sângerează, trimiţând dirijat un cheag, care să joace rol de dop, de oprire a sângerării în artera lezată a splinei. Dacă această acţiune nechirurgicală nu reuşeşte, trebuie intervenit chirurgical. În acest stadiu 4, se scoate doar o parte din splină, acea parte care sângerează şi restul splinei rămâne, îndeplinind funcţia de imunitate.

Mai mare şi mai lungă
În stadiul 4, foarte avansat de nestăpânit, ca şi în stadiul cel mai brutal de lovitură, în stadiul 5, se scoate splina şi afară din corp este prelucrată de chirurg. Acesta taie fâşii de splină neafectate, ce apoi se fragmentează în cuburi, însumând aproximativ 40% din masa splinei vechi. Aceste cuburi din splina sănătoasă se implantează în prapure, fiind vorba de autoimplant. Boli există şi în afara traumatismelor splinei. În traumatisme, deci în accidente, pericolul mare este sângerarea splinei. Prin golirea de sânge a splinei, nu mai pompează sânge, organismul devine sărac în oxigen şi încep să cedeze celelalte organe. Din cauza altor boli ale splinei, uneori splina se măreşte cât ficatul, se dilată până spre buric. Mărirea splinei se întâmplă din cauza unui chist hidatic sau din cauza unui abces în splină, cu infecţie locală. O altă cauză este TBC la splină. Prin lungirea splinei, omul nu mai respiră bine şi prin presiune se poate aduna lichid în plămâni. Splina mărită poate da o durere în umăr, arătând că e implicat şi pancreasul. Când se măreşte, ea poate presa colonul, tulburând scaunul şi evacuarea gazelor. Şi bolile de sânge pot mări splina.

Care este lucrarea făcută de splină în arhitectura sângelui? Eritrocitele, adică globulele roşii, când îşi termină rolurile, se retrag în splină ca să moară. Splina e un fel de cimitir al globulelor roşii. Deci splina prelucrează aceste etritrocite moarte şi rămăşiţele sunt trimise în sângele circulant. Astfel, splina înghite globule roşii bătrâne şi face curăţenie în sânge, având grijă ca rămăşiţele de globule roşii să fie prelucrate şi evacuate în sistemul sanguin.

SUB COASTE. Splina are o lungime de circa 12 cm, dar lungimea ei variază în funcţie de bolile care o pot lovi. Splina se află în partea stângă a abdomenului, sub diafragmă şi coastele coboară în zona ei, ea fiind aşezată în zona ultimei coaste, a zecea din stânga, acolo unde colonul face un unghi drept, în partea stângă.

SĂNGE. O mărire a splinei, din cauza unor boli, scade globulele albe, acele limfocite care ne apără de infecţii. Tot prin mărirea splinei au de suferit şi trombocitele, care scad şi ele, existând ecouri rele în coagularea sângelui şi fluiditatea lui.

SFATUL MEDICULUI
Cercetările au arătat că scoaterea completă a splinei poate avea consecinţe grave, poate duce la infecţii fulminante, pulmonare sau la infecţii de meninge, la creier etc. Tocmai de aceea, în caz de traumatisme, chirurgul trebuie să scoată parţial splina, lăsând o bucată din ea sau să facă un autotransplant, reintroducând în abdomen cuburi tăiate din splina abia îndepărtată. Şi asta pentru ca să existe splină, chiar doar o bucată, pentru a fi îndeplinite rolurile în arhitectura sângelui prin imunitate în misiunile endocrine etc. Tocmai de aceea, la copii, operaţia de splină are ca poruncă să se păstreze organul, precizează profesorul doctor Mircea Beuran.