x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Viaţă sănătoasă Sanatatea familiei Popas în satul-muzeu

Popas în satul-muzeu

de Carmen Dragan    |    12 Aug 2010   •   00:00
Popas în satul-muzeu

Nu departe de Cheile Turzii, la gra­­niţa dintre judeţele Alba şi Cluj, satul maghiar Rimetea - cu străzi late, mărginite de case albe, cu o ar­hitectură impresionantă - îşi deschide larg porţile lucrate cu migală, pentru a fi descoperit. Rimetea arată astăzi ca în fo­tografiile de epocă, toate casele sunt adevărate monumente, piaţa centrală este o bijuterie arhitecturală rurală... Ca să nu mai vorbim despre localnici, pe care nu poţi să nu-i iubeşti când îi vezi mereu cu zâmbetul pe buze.

Înainte de a se numi Rimetea, satul a purtat alte nume. Trascău i s-a spus imediat după Marea Unire, făcându-se referire la Munţii Trascăului, ce se află în apropiere. În germană, i s-a spus Eisenburg. Iar această denumire aminteşte de rădăcinile austriece (localitatea Eisenwurzen) şi germane ale vechilor locuitori, veniţi aici în 1350, pentru a lucra la minele de fier. Localitatea este însă mult mai bă­trână. Încă din timpul romanilor (106-274) zona a fost populată. O dovedesc mo­nezile romane din timpul împă­raţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, pe vremea cărora s-au deschis primele exploatări miniere.

Astăzi, satul e considerat un ade­vă­rat muzeu, în întregul său. După în­chiderea minelor de fier din zonă, în se­colul al XIX-lea, şi după închiderea fabricilor la care lucrau localnicii, în se­co­lul al XX-lea, întoarcerea la tra­diţiile ma­nufacturiere locale şi turismul par să fie noua "mină de aur" a rimeteni­lor. Din cele 150 de imobile de patrimo­niu, peste 50 găzduiesc pensiuni, unde mâncarea se pregăteşte după reţete stră­vechi, în vase pictate cu modele specifice.


PRIN LUMEA GASTRONOMICĂ
Despre lumea gastronomică a satu­lui se pot povesti multe. Interesant este aici că fiecare gospodină se poate mândri cu "reţetele casei". Sunt câteva pre­parate tradiţionale care numai la Ri­me­tea se pregătesc într-un fel anu­me. Un exemplu este cozonacul cu scor­ţişoară, a cărui reţetă am aflat-o de curând: "Se pregăteşte un aluat de co­zonac obişnuit, cu făină, zahăr, lapte, ouă, unt, arome, sare şi drojdie. Se fră­­mântă bine, apoi se la­să să dospească aproximativ o oră. Se presară făină pe o faţă de masă curată, se întinde o foaie de aluat subţire, ma­re cât masa. Se presară zahăr şi scor­ţi­şoară măcinată. Se stropeşte cu unt topit. Se îm­pătureşte foaia din două la­turi, se presară iar zahăr şi scorţi­şoară, se stro­peşte cu unt şi se împă­tureşte din celelalte două laturi. Se presară ia­răşi zahăr şi scorţişoară, apoi se ru­lea­ză ca un melc şi se pune într-un vas de lut pregătit cu unsoare. Se mai lasă la dospit şi în vas, se presară zahăr dea­su­pra, după care se pune la copt în cuptorul de pâine timp de două ore".


MÂNCĂRURI SIMPLE, DAR RAFINATE
Radu Anton Roman a fost şi el fascinat de mâncărurile maghiarilor şi ale secuilor. Ne recomandă ciorba de varză acră, "necunoscută în Regat, curentă în Transilvania, ciorba este o imperativă a iernii târzii, când laviţele cu fasole şi sacii cu cartofi şi gulii s-au golit, când se aruncă în lupta grea a supravieţuirii şi ultima unghie afumată". El descrie şi gulaşul secuiesc, "una din cele mai gustoase mâncăruri pe care le cunosc, rafinată şi simplă, chiar dacă e ţărănească".

În cartea sa, reţeta este însoţită şi de câteva date istorice: "După ce au cucerit estul păduros şi gla­cial al Transilvaniei, pe la 1200, se­niorii şi regii un­guri l-au dăruit, spre folosinţă şi pază la hotar, tri­burilor de ţărani războinici ale se­cui­lor. Secuiul l-a căl­cat pe ungur, spun ei, cu vădit or­goliu, în sensul că neamul rus­tru secui este cel mai vechi sânge maghiar, ţâşnit direct din stirpea lui Atila - pe când la rădăcina nemeşilor înfumuraţi din oraşele şi cetăţile pus­tei nu stau decât nişte recent (par)­ve­niţii în Câmpia Panonică, călăreţii unguri. Extrem de independenţi şi de mândri, huno-ungro-finicii secui, după ce i-au ­asi­milat şi gonit (Dumnezeu ştie) pe ­autohtonii români, şi-au construit un fel de viaţă autarhică, bazată pe gospo­dăria ţărănească de sub munte, care funcţionează, fără modificări importante, şi azi. Gulaşul şi papricaşul sunt componente de seamă ale acestui ciclu esenţial".
Pentru aceste preparate, scriitorul Radu Anton Roman recomandă ­Mustoasa de Măderat, un vinuţ de prin Ardeal.


5864-128970-untitled2.jpgGulaş secuiesc
● Ingrediente:
1 kg carne de porc, 1 varză acră (sau dulce), 4 linguri de untură, 5 ce­­pe, 500 ml smântână, sare, paprică dulce şi iute, chimen, 200 g slănină afumată

● Preparare: Carnea se taie bucăţi, cât o prună mare. Ceapa se toacă. Se înă­buşă amândouă într-o lingură de untură până se rumenesc puţin, apoi se adau­gă puţină apă caldă şi se lasă să molco­mească. Varza se spală, se taie fideluţă şi se înăbuşă şi ea în untura rămasă, adău­gând puţină apă fierbinte. Când toa­te s-au muiat, se alătură în cratiţa cea mai mare. Se adaugă smântână, sare, paprică, chimen, apă şi se lasă să dea în clocot câteva minute (sosul mult e mer­­chezul la gulaş - câtă zeamă atâta gros - care e de fapt o ciorbă foarte tocăniţă).

Gulaşul, fără un Furmint sec de la Alba, nu e decât o jumătate de mâncare.
Auriu ca soarele după care jinduiesc se­cuii înfriguraţi - că doar ţinuturile ­dintre Braşov, Bistriţa Năsăud şi Târgu Mureş sunt Antarctica României - miro­sind a pâine caldă şi a mere ­văratice, Fu­rmi­ntul de Alba poate fi şi sec, iar când e sec, gustul lui ierbos, fin şi vag amă­rui te aşază de-a dreapta marii bucurii.
Când e dulce, Furmintul moşeşte alte mari vinuri, cum s-a-ntâmplat în întune­ri­cul mileniului vinurilor cu Tokayul şi Grasa de Cotnari.
Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul V

×
Subiecte în articol: viaţă sănătoasă