Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Destinul este un fel de umbră a omului. Nu se deslipeşte destinul aşa cum nu se poate scutura nimeni de umbra lui. Dar destinul poate fi asemănat şi cu un abur, dacă vrei să prinzi zdrăvăn în mâinile tale destinul deschizi degetele şi vezi că în palmă nu este nimic, fiindcă destinul e, aşa, un abur care te îmbracă, pe care nu-l poţi manevra.
Destinul este un fel de umbră a omului. Nu se deslipeşte destinul aşa cum nu se poate scutura nimeni de umbra lui. Dar destinul poate fi asemănat şi cu un abur, dacă vrei să prinzi zdrăvăn în mâinile tale destinul deschizi degetele şi vezi că în palmă nu este nimic, fiindcă destinul e, aşa, un abur care te îmbracă, pe care nu-l poţi manevra.
SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!
Destinul este un fel de umbră a omului. Nu se deslipeşte destinul aşa cum nu se poate scutura nimeni de umbra lui. Dar destinul poate fi asemănat şi cu un abur, dacă vrei să prinzi zdrăvăn în mâinile tale destinul deschizi degetele şi vezi că în palmă nu este nimic, fiindcă destinul e, aşa, un abur care te îmbracă, pe care nu-l poţi manevra. De-a lungul vieţii, de altfel, destinul poate căpăta mai multe înfăţişări. Destinul pentru prozatorul Ivasiuc a luat forma unui balcon de bloc, pentru că, în acea înserare cutremurată din 4 martie 1977, Ivasiuc a avut chef să mănânce un cataif. A plecat de acasă şi în timp ce dădea să intre în cofetăria "Scala" a început zguduitura bezmetică a pământului şi pe Ivasiuc l-a îngropat un balcon căzut din blocul cu cofetăria "Scala". A murit fulgerător, nici măcar cu mulţumirea că avea în mână cartonul cu prăjituri. Nu apucase să-şi cumpere cataiful râvnit, că balconul l-a lovit în moalele capului.
Pentru cascadorul Stavru, destinul a luat forma unei grinzi de beton. Oglindă parşivă. Oglindă mincinoasă, fiindcă dădea impresia că este un paralelipiped de beton fără crăpături, dar în realitate în măduva de beton se strecurase o ruptură decisivă. Era tot noaptea de coşmar a cutremurului. Cascadorul Stavru avea o figură de dur, parcă de granit tăiat în linii drepte şi în colţuri de o daltă nepreocupată de nuanţe. Faţa lui dură îl făcuse să joace şi în roluri de legionari dezlănţuiţi şi în roluri de bandiţi din Bucureştiul interbelic. Dar înfăţişarea de dur ascundea o inimă mare, doldora de bunătate. Una dintre clădirile care se năruiseră pe jumătate în timpul cutremurului era blocul unde la parter se afla cofetăria "Nestor", clădire aflată pe locul unde acum este Hotelul Bucureşti. Dintr-o bucată de apartament se auzeau strigătele slabe ale unui om rănit de mormanele de ziduri. Şi atleticul, musculosul cascador Stavru a pornit să-l salveze pe omul prins între betoane într-o escaladare pe care scria sinucidere.Veritabile numere de acrobaţie a făcut Stavru pe rămăşiţele de ziduri apropiindu-se la trei-patru metri de locul unde se afla omul rănit. Aproape îl atingea cu mâna şi spera ca în câteva secunde să-l poată scoate dintre dărâmături. Dar a fost un pas nenorocit aşezat de cascadorul viteaz tocmai pe o oglindă ruptă ce nu-şi arăta făptura. S-a prăbuşit cascadorul făcându-se paf.
Pentru marele Toma Caragiu şi pentru regizorul de succes Bocăneţ, destinul s-a jucat în nişte ceşti de cafea. Horaţiu Mălăele şi alţi actori din Boema deşteaptă a Bucureştiului l-au invitat pe Caragiu să-şi facă obişnuita plimbare cu un popas la o bodegă, unde să întindă un taifas fermecător. Caragiu a pregetat în seara blestemată a cutremurului să iasă la plimbare. Şi l-a invitat pe Bocăneţ la o cafea. Nu i-a mai găsit nimeni printre munţii de cărămizi, moloz şi fiare. Dacă îşi făceau promenada obişnuită şi astăzi bucurau sufletele românilor pe scenă şi la televiziune. Ce-o fi căutat destinul lor într-o ceaşcă de cafea?
Destinul este un fel de umbră a omului. Nu se deslipeşte destinul aşa cum nu se poate scutura nimeni de umbra lui. Dar destinul poate fi asemănat şi cu un abur, dacă vrei să prinzi zdrăvăn în mâinile tale destinul deschizi degetele şi vezi că în palmă nu este nimic, fiindcă destinul e, aşa, un abur care te îmbracă, pe care nu-l poţi manevra. De-a lungul vieţii, de altfel, destinul poate căpăta mai multe înfăţişări. Destinul pentru prozatorul Ivasiuc a luat forma unui balcon de bloc, pentru că, în acea înserare cutremurată din 4 martie 1977, Ivasiuc a avut chef să mănânce un cataif. A plecat de acasă şi în timp ce dădea să intre în cofetăria "Scala" a început zguduitura bezmetică a pământului şi pe Ivasiuc l-a îngropat un balcon căzut din blocul cu cofetăria "Scala". A murit fulgerător, nici măcar cu mulţumirea că avea în mână cartonul cu prăjituri. Nu apucase să-şi cumpere cataiful râvnit, că balconul l-a lovit în moalele capului.
Pentru cascadorul Stavru, destinul a luat forma unei grinzi de beton. Oglindă parşivă. Oglindă mincinoasă, fiindcă dădea impresia că este un paralelipiped de beton fără crăpături, dar în realitate în măduva de beton se strecurase o ruptură decisivă. Era tot noaptea de coşmar a cutremurului. Cascadorul Stavru avea o figură de dur, parcă de granit tăiat în linii drepte şi în colţuri de o daltă nepreocupată de nuanţe. Faţa lui dură îl făcuse să joace şi în roluri de legionari dezlănţuiţi şi în roluri de bandiţi din Bucureştiul interbelic. Dar înfăţişarea de dur ascundea o inimă mare, doldora de bunătate. Una dintre clădirile care se năruiseră pe jumătate în timpul cutremurului era blocul unde la parter se afla cofetăria "Nestor", clădire aflată pe locul unde acum este Hotelul Bucureşti. Dintr-o bucată de apartament se auzeau strigătele slabe ale unui om rănit de mormanele de ziduri. Şi atleticul, musculosul cascador Stavru a pornit să-l salveze pe omul prins între betoane într-o escaladare pe care scria sinucidere.Veritabile numere de acrobaţie a făcut Stavru pe rămăşiţele de ziduri apropiindu-se la trei-patru metri de locul unde se afla omul rănit. Aproape îl atingea cu mâna şi spera ca în câteva secunde să-l poată scoate dintre dărâmături. Dar a fost un pas nenorocit aşezat de cascadorul viteaz tocmai pe o oglindă ruptă ce nu-şi arăta făptura. S-a prăbuşit cascadorul făcându-se paf.
Pentru marele Toma Caragiu şi pentru regizorul de succes Bocăneţ, destinul s-a jucat în nişte ceşti de cafea. Horaţiu Mălăele şi alţi actori din Boema deşteaptă a Bucureştiului l-au invitat pe Caragiu să-şi facă obişnuita plimbare cu un popas la o bodegă, unde să întindă un taifas fermecător. Caragiu a pregetat în seara blestemată a cutremurului să iasă la plimbare. Şi l-a invitat pe Bocăneţ la o cafea. Nu i-a mai găsit nimeni printre munţii de cărămizi, moloz şi fiare. Dacă îşi făceau promenada obişnuită şi astăzi bucurau sufletele românilor pe scenă şi la televiziune. Ce-o fi căutat destinul lor într-o ceaşcă de cafea?
