Jumatate de suflet la norma intreaga

Sunt intrebata destul de des cum ma mai simt. Cum mai sunt. Si ma blochez. Este o intrebare cu o singura varianta de raspuns, desi am impresia ca de la mine se asteapta mai mult. Ce pot raspunde?

Sunt intrebata destul de des cum ma mai simt. Cum mai sunt. Si ma blochez. Este o intrebare cu o singura varianta de raspuns, desi am impresia ca de la mine se asteapta mai mult. Ce pot raspunde?

La intrebarea "Ce mai faci?" nu exista decat un raspuns corect: "Bine!". Oamenii te intreaba din politete si asteapta un raspuns politicos. Nu are nimeni nici timpul, nici rabdarea necesare sa asculte tanguieli, povestiri... mai ales daca esti pe strada ori intr-un magazin... Sunt cazuri in care nu ai incotro: trebuie sa "faci bine". Chiar daca interlocutorul insista si, poate ca el are timp, se intampla sa nu ai tu sau sa nu o mai poti lua de la capat mereu, constant sa retraiesti tocmai clipele de care ti-e atat de frica. Si continuu: "Da, fac bine!". "Esti sigura? Bine, bine?" Deja in acest moment s-a ajuns prea departe - nimeni in postura mea nu poate sa faca chiar atat de bine, desi poate se chinuie sa para asa. Dar sunt situatii in care esti fortat sa supralicitezi: "Da, dom’le! Fac bine! Cat se poate sa fac de bine, fac!". Deja cred ca si dumneavoastra ati simtit iritarea din glasul meu, nu se poate ca interlocutorul sa n-o simta si se opreste. Lamurit sau nu, ne luam ramas bun si pleaca.

Este o situatie foarte clara: nici un om care pierde o persoana atat de draga nu mai poate face vreodata "bine". "Binele" acela care a fost odata, "binele" acela sincer, din suflet pe care-l spuneai cu toata gura, s-a dus. Nu mai exista. "Binele" de-acum e o copie nereusita a celui dinainte.

Poate ca erau zile si inainte in care nu faceam chiar atat de "bine", insa acum le vad pe acelea ca zile fericite. Am stat si am intors viata pe toate partile. Mi-am dat seama ca asta e viata mea si ca nu am incotro. Indiferent de actiunile mele, indiferent daca fac sau nu "bine", trebuie sa o traiesc asa cum e. Alta n-am. Si nici sfarsitul ei nu am de unde sa stiu cand va veni. Asa ca am hotarat ca trebuie sa reinvat sa traiesc, ca trebuie sa reinvat sa ma bucur de ea si de a celorlalti. Sa ma bucur cat pot de copilul meu, de sotul meu, de frate, parinti, prieteni, de toti oamenii care ma inconjoara. De toti odata si in aceeasi masura. Eram tentata la inceput sa tac sau sa spun ca nu fac bine deloc, dar pe langa faptul ca asta ar fi cerut explicatii, cui i-ar fi de folos sa "fac rau"? Celor dragi si apropiati mie nu le-ar fi de nici o trebuinta asa trairi. Si ei sunt cei mai importanti.

Din nefericire, chiar daca sunt un elev eminent si studiez intens arta de a trai cu tine insuti, nu mai pot sa ma bucur pe deplin, totdeauna va fi o umbra, o indoiala, o jumatate de suflet sfaramata. Dar daca pana acum doar intuiam cat e de important sa te bucuri de viata, acum stiu cu certitudine ca doar cu asta ramai. Si macar pot incerca sa-mi folosesc cealalta jumatate de suflet la capacitate maxima. Desi de multe ori ma simt vinovata ca o fac. Cred ca am o datorie de a ma bucura, dar nu stiu daca am dreptul.

Suferinta nu se poate cuantifica, desi exista unii contabili care-i tin o evidenta stricta. Pentru ei, suferinta se masoara in lacrimile pe care le vad si le numara. Nu stiu daca asta e o reala unitate de masura. Se poate trai suferind si bucurandu-te de viata. De viata celorlalti.

De un an si aproape trei luni, am tot vorbit numai despre moartea lui. Am disecat-o si am intors-o pe toate partile in incercarea noastra disperata de a afla ce s-a intamplat. Am vorbit atat de mult despre moarte... si am ascuns in ungherele mintii aproape tot ce tine de viata lui. Era prea dureros sa mi-l amintesc traind. Acum am ajuns din nou la un adevar care m-a cutremurat. Am ajuns sa fac eforturi sa mi-l amintesc traind.

M-as bucura ca parintii Larisei Chelaru sa poata citi aceste randuri si sa inteleaga ca nu sunt singuri.