Păduri de cenuşă şi iarbă din plastic

IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Pădurile ard, copacii cad sub drujbe, iar iarba dispare sub betoane, dar e inlocuită cu grijă de ghivece cu plante din plastic.

IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Pădurile ard, copacii cad sub drujbe, iar iarba dispare sub betoane, dar e inlocuită cu grijă de ghivece cu plante din plastic.


Pădurile ard, copacii cad sub drujbe, iar iarba dispare sub betoane, dar e inlocuită cu grijă de ghivece cu plante din plastic.

Portul e plin de cherestea de 15 ani. Pomii sunt tăiaţi de prin oraşe să facă loc, la fiecare metru, altui magazin, altui bloc... Locatarii, in loc să se delecteze cu părculeţul cu care erau obişnuiţi in faţa blocului, de-acum privesc pe geam direct in farfuria vecinului de vizavi. şi toate acestea au intrat in rutină..., dar e normal?

Eram intr-o bună zi la un grătar, intr-o zonă superbă de pe malul mării. O pădurice de cătină şi salcămi aruncată intr-o rănă pe-o coastă. Dar chiar şi aici iarba era arsă de soare şi de uscăciune. Un domn cu stare şi cu cap, admirănd acest colţ de rai, după ce-a tras cu sete dintr-o ţigară a aruncat-o in iarbă. Nestinsă.

Altă dată, mergănd pe autostradă, dintr-o maşină luxoasă, sare pe geam un chiştoc aprins răspăndind scăntei pe şosea in drumul lui rostogolit spre mirişte. Â

Culmea e că nu-s necesare studii la Paris, nici la vreo facultate de profil privind metodologia aprinderii fănului dintr-o scănteie ori studii de impact asupra fenomenului ţigară aprinsă la nivelul ierbii uscate. Nu trebuie studii nici pentru a afla că la pădure, la grătar, jarul rămas trebuie stins chiar dacă micii şi fleicile au umplut stomacul şi-au adormit simţurile. Mă simt bine, mă bucur de natură şi... gata! După mine potopul... Culmea e că, iată, nu potopul vine, ci focul care ne mistuie pădurile, aerul, ploaia...

Toată lumea se vaită de căldură şi de praf, de uscăciune şi de poluare, dar atăt. In continuare copacii sunt tăiaţi pentru bani, şi in continuare pădurile ard... Nu e vizibilă nici măcar intenţia de a se da vreo lege care să pedepsească aprig tăierea copacilor. Sau o normă civilizatoare care să taxeze aruncarea aiurea a chiştoacelor şi a altor mizerii, "uitarea" jarului fumegănd şi a sticlelor sparte prin iarbă. Doar ne văităm arătănd cu degetul spre alţii. Ei ar trebui să facă, nu eu! şi fiecare susţine la răndul său aceeaşi aberaţie fără noimă. Doar o mănă de voluntari se adună cănd şi cănd să străngă deşeurile celorlalţi. Atăt. In rest... "N-o să mai arunc chiştoacele pe stradă decăt atunci cănd o să văd că nu mai aruncă nimeni!" Parcă ne-au paralizat instinctele de autoconservare! şi asta chiar dacă ştim că suntem singurii responsabili pentru actele noastre şi că aşa cum ne aşternem aşa dormim. Ne dorim oare un aşternut de scrum, betoane şi gunoaie?