Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
E cald... e foarte cald! Privesc afară cu jind la pomii din parcul de
peste bulevard. Odată, în capitalismul timpuriu al vremilor noastre, am
avut un parc chiar în faţa blocului. Erau copaci bătrîni şi brazde de
flori printre care şerpuiau alei pietruite. Ne venise atunci un gînd să
punem o bancă în parc, pe care să tăifăsuim la răcoare pînă, hăt,
tîrziu în noapte, fără să mai deranjăm vecinii. Dar n-am apucat să ne
punem ideea în practică.
ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
E cald... e foarte cald! Privesc afară cu jind la pomii din parcul de peste bulevard. Odată, în capitalismul timpuriu al vremilor noastre, am avut un parc chiar în faţa blocului. Erau copaci bătrîni şi brazde de flori printre care şerpuiau alei pietruite. Ne venise atunci un gînd să punem o bancă în parc, pe care să tăifăsuim la răcoare pînă, hăt, tîrziu în noapte, fără să mai deranjăm vecinii. Dar n-am apucat să ne punem ideea în practică. La scurt timp, buldozerele au intrat, au smuls copacii, au sfîrtecat florile şi iarba, iar pe locul lor a crescut... o bancă! Am avut un loc de joacă şi în spatele blocului, în incintă, delimitat de parcare printr-un cerc de copăcei şi arbuşti, dar şi din acela a răsărit un alt bloc. Acum a mai rămas doar în spatele băncii un petic de iarbă – cam cît două terenuri de tenis – pe care se mai încing meciuri între copii, iar iarna – cînd avem şi noi pe-aici zăpadă – e locul de naştere al oamenilor albi, grăsuţi şi zîmbăreţi, cu nasuri de morcovi şi pălării de tinichea. Dar am auzit că şi ăsta e pe ducă şi-s planuri mari şi pentru el... de cîteva etaje...
Uf! Ce zăpuşeală! Am ieşit pe aleea din faţa blocului să mă-ntîlnesc cu cineva şi mă simt ca o brînzoaică uitată în cuptor. Clădirile se comportă deja ca nişte sobe, iar briza e un fel de ventilator ce mută aerul fierbinte de colo-colo. Am găsit, din fericire, umbra unui tei care m-a scăpat de arşiţă. Cît de important e pomul pentru omul copt!
Am fost deunăzi în vizită la nişte prieteni care şi-au luat nu demult o casă. E foarte mare! Casa. Asta a fost ideea dezvoltatorului imobiliar. Ei au luat-o pentru zonă. E liniştită. Pe lîngă casă a rămas, ce-i drept, şi un brîuleţ verde. Nu e mare, dar au plantat pe el tot felul de brăduţi decorativi. Însă adevărata comoară a locului – ce a şters în mintea mea păcatele constructorului care a sacrificat curtea pentru un spaţiu imens, dar neutilizabil în casă – sînt trei salcîmi pe care i-a lăsat pe trunchiuri. Într-o zi în care te topeai stînd, oaza aia din spatele curţii amicilor noştri a fost o adevărată desfătare. Însă copacii continuă să fie îngropaţi sub pavele, sub blocuri, sub mall-uri... dar ce contează cînd te poţi "adăposti" de arşiţă într-un mall la umbra unui aer condiţionat? Cad copacii de pe faleză, cad cei dintre blocuri, ba şi cei de pe marginea străzilor... cad copacii din parcuri, iar în locul lor cresc hoteluri scumpe cu vedere la lac. Ei cad, iar noi ne coacem, bine garnisiţi cu praf. Şi, din păcate, ne coacem doar la propriu.
