Porunca inimii româneşti

Strâmbă unii din nas, totuşi, zicala aceea "fie pâinea cât de rea tot mai bine-n ţara mea!" funcţionează în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi.

Ca o paranteză nostimă chestia asta cu pâinea este o metaforă niţel contrazisă de medicina actuală. Esenţa proverbului cu acea chemare spre locurile natale cărora le duci dorul toată viaţa este o simţire profundă căreia aproape nu i te poţi opune. Dar comparaţia cu pâinea scârţâie şi continuăm acea paranteză cum că ştiinţa dovedeşte că a mânca pâine nu sună prea bine pentru sănătate, iar acel simbol al traiului îndestulat, al bogăţiei reprezentat de pâinea albă este chiar o aiureală.

Fiindcă medicina scrie negru pe alb: cea mai periculoasă pâine este cea albă şi cea mai sănătoasă e pâinea aceea neagră ironizată brambura de atâţia. Dar să ne întoarcem la bucuria acelui atât de larg sentiment de acasă şi aleanul celor aflaţi departe după izvorul de acasă, frunzele de acasă, zefirul de acasă, vecinul de peste gard, colegii din şcoala cartierului.

Revenirea acasă după ani petrecuţi în cele străinătăţuri e chiar o izbăvire, un oftat de uşurare pentru cei ce s-au întors în ţara-mumă. Un exemplu interesant este reprezentat de întoarcerea în ţară a majorităţii marilor fotbalişti care-şi făcuseră nume răsunător la cluburile occidentului bogat. Răsfăţaţi de sutele de mii de suporteri, alintaţi de presă şi de televiziune, plătiţi regeşte şi asediaţi de miile de amatori de autografe, vedetele fotbalistice ale noastre puteau să rămână bine-mersi în Occident.

Ar fi investit profitabil banii câştigaţi din fotbal, s-ar fi lăfăit în vile somptuoase, ar fi gonit cu bolizi de lux pe autostrăzi late cât Dunărea şi-ar fi dat copiii la colegii simandicoase şi scumpe. Şi totuşi Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Viorel Moldovan, Panduru, Lupescu, Stelea, Sabău s-au întors în ţară. Au refuzat comoditatea traiului în Occidentul bogat şi s-au instalat iarăşi în România cea mereu suspinând într-o tranziţie devenită aproape boală cronică.

Hagi n-a rupt gura târgului cu antrenoratul dar şi-a investit pasiunea mereu la punctul de fierbere într-o academie de fotbal care să aducă în prim-plan puşti talentaţi de pe cuprinsul României. A ridicat prestanţa la multe stele la un hotel important de la Mamaia, patronează o clinică stomatologică de performanţă. Toate acestea sunt în acord total cu replicile lui Hagi rostite de atâtea ori cu inima.

După marile victorii ale Naţionalei la Campionatul Mondial din America, căpitanul Hagi se destăinuia "mai important decât orice este că am adus bucurie celor de acasă!". Şi tot Hagi mi s-a confestat după o emisune de televiziune "eu, în camerele casei mele sunt machedon, dar când am păşit peste pragul locuinţei sunt român cu toată suflarea".

S-a întors acasă simţind iarăşi temeinicia rădăcinilor lui atât de lăudatul Gică Popescu. Într-o Catalunie doldora de orgolii locale românul Gică Popescu a devenit căpitanul Barcelonei şi el a ridicat deasupra capului cupa Europei oferită de rege. Apoi, în Turcia românii au avut de fapt doi mari sultani la Înalta Poartă, fotbaliştii de strălucire Hagi şi Gică Popescu.

Şi totuşi Gică Popescu s-a întros acasă şi a investit banii în diverse afaceri căci mereu sufletul i-a fost lipit de ţara lui pe care fără sfială declară că o iubeşte şi îi dedică totul. Să nu uităm că atunci când Gică Popescu era accidentat şi nu putuse juca multe etape la Ainendhoen. Se apropia un meci decisiv al Naţionalei României şi Gică Popescu s-a prezentat la lotul României. Stricându-şi relaţiile cu şefii marelui club olandez care îi reproşa: "noi am dat bani grei pe tine şi nu joci în schimb te duci accidentat la naţionala României".

Cu două zile înainte de meciul Naţionalei, Gică Popescu în cantonamentul tricolorilor cobora scările ţinându-se cu mâinile încordate de balustradă, şi cu piciorul stricat ţopăind ca un vrăbioi. Şi-a jucat cariera şi sănătatea la loteria riscului, a fost stoper-ul de netrecut al României fiindcă aşa i-a poruncit inima.