Să nu fie beznă în urmă, că rătăcim drumul

Bineînţeles că nu poţi să mănânci de dimineaţa până seara “senvişuri” la mijloc cu amintiri. Cei care se hrănesc numai din trecut riscă să nu păşească înainte. Dar nici să uiţi tot ce s-a desfăşurat înaintea zilei de azi nu e o soluţie, ba chiar e pagubă curată, dacă nu cumva chiar groaznica stare de leşin a unui popor. Drumul corect al destinului este drumul continuat.

Când întorci capul e bine să vezi urma paşilor înaintaşilor tăi, fiindcă dacă trecutul nu mai contează poporul acela are în spate beznă, doar hăţiş nedefrişat, şi astfel neamul acela lesne poate rătăci drumul. De aceea e binevenit ca din când în când şi destul de des să stăm cu amintirile la masă, cu atât mai mult cu cât adesea trecutul românesc e prilej de mândrie. Chiar şi în fotbal! Să nu uităm excelenta ispravă făcută de Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Răducioiu şi coechipierii lor la Campionatul Mondial din America. În 1994, flăcăii aceştia de toată lauda au infirmat pronosticurile pesimiste, au învins mult apreciata Columbie, au câştigat şi în faţa echipei gazdă americane şi astfel pentru prima dată au depăşit faza grupelor. Drumul triumfător a continuat cu victoria tricolorilor în faţa campioanei mondiale, Argentina, dar apoi ghinionul ne-a luat în braţe şi la un centimetru am ratat intrarea în semifinalele mondiale. Debutul la Los Angeles a însemnat proba de foc în faţa Columiei, cea înţesată de vedete mondiale, de la zburlitul Valderama la acel bidiviu greu de ţinut în hăţuri pe numele lui Asprilla. Ei bine, pe acest mustang sud-american de nedomolit l-a îmblânzit flăcăul nostru din Maramureş, Prodan. N-a mişcat atacantul de milioane Asprilla, pentru că Daniel al nostru s-a lipit de el ca marca de scrisoare. După meci i-am aşteptat pe tricolori să le smulg câteva vorbe. Vestiarele erau păzite de nişte zdrahoni ai poliţiei din Los Angeles înalţi cât stâlpul de telegraf şi cu hainele gata să se descoasă de mărimea muşchilor. Lângă mine, în afara gardului cu sârmă, trei români glăsuind ardeleneşte veniseră tocmai din Satu-Mare, oraşul de baştină al lui Prodan. Unul dintre ei era preotul în parohia căruia crescuse Daniel, adus duminică de duminică de mămica lui la slujbă. Cei trei maramureşeni ţineau pe umeri desfăşurat un steag tricolor. Şi a ieşit din vestiar cu faţa trasă de atâta luptă pe teren Daniel Prodan. L-au îmbrăţişat cei trei sătmăreni şi l-au rugat pe Prodan să se iscălească pe steagul roşu-galben-albastru adus tocmai din Ardeal, de la 11.000 km distanţă. Şi vaşnicul fundaş al României a cris cu carioca pe tricolor: “Îmi e tare dor de acasă, rugaţi-vă la Dumnezeu pentru izbânda naţionalei României”. Şi să nu-l uităm chiar pe căpitanul naţionalei, pe strălucitorul Hagi. După fiecare victorie, Gică spunea: “Mai importante decât punctele, decât victoria sunt bucuriile pe care le-am adus celor de acasă!”. Şi să nu-l uităm nici pe Belodedici, stoperul de netrecut care în meciul decisiv cu americanii a fost rănit la cap. Îi şiroia sângele pe faţă şi medicul i-a spus că îl va coase pe marginea terenului după ce-l anesteziază niţel. S-a încordat Belo şi a rostit apăsat: “Coase-mă pe viu, n-avem timp de anestezie. Nu vezi cum ne presează americanii!”. Are rost să uităm toate acestea?