Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
După cum se obişnuia de ceva vreme, în fiecare cel de-al patrulea an începeau jocurile, iar cei ce scriau regulile acelor meleaguri păreau a-şi pleca ochii şi spre plebe. Îi ofereau flori, mese-ntinse, serbări câmpeneşti şi tot felul de flecuşteţe menite să aducă un zâmbet binevoitor pe faţa fiecărui plebeu.
După cum se obişnuia de ceva vreme, în fiecare cel de-al patrulea an începeau jocurile, iar cei ce scriau regulile acelor meleaguri păreau a-şi pleca ochii şi spre plebe. Îi ofereau flori, mese-ntinse, serbări câmpeneşti şi tot felul de flecuşteţe menite să aducă un zâmbet binevoitor pe faţa fiecărui plebeu.
ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
După cum se obişnuia de ceva vreme, în fiecare cel de-al patrulea an începeau jocurile, iar cei ce scriau regulile acelor meleaguri păreau a-şi pleca ochii şi spre plebe. Îi ofereau flori, mese-ntinse, serbări câmpeneşti şi tot felul de flecuşteţe menite să aducă un zâmbet binevoitor pe faţa fiecărui plebeu.
În fiecare cel de-al patrulea an, locuitorii erau bombardaţi cu scrisorele – făgăduinţe în vorbe alese, astfel încât să ajungă fiecăruia la suflet şi fiecare să se simtă important. Lucru foarte adevărat de altfel, pentru că – în fiecare al patrulea an – omul de rând devenea atât de important, încât la picioarele lui se ploconeau toţi mai-marii ţării. De-ar fi ţinut acest al patrulea an mai mulţi ani...!
Păcat însă că multele epistole care se îngrămădeau în cutiile de scrisori nici măcar nu mai erau citite. Nu foloseau nimănui la nimic – nici măcar ca suport de desen pentru copiii fără bani de caiete. Erau atât de pline de făgăduieli, încât nici un petic nu mai era liber. Deşi unii ştrengari cu înclinaţii găseau posibilităţi de exprimare împodobind figurile ce le zâmbeau din misive cu mustăţi, ochelari, sau urechi... fiecare după cum îi dicta inspiraţia.
Însă cele mai multe îşi găseau sfârşitul la gunoi sau pe jos, fiind călcate în picioare cu indiferenţă. Nici măcar şansa la reciclare n-o aveau. Păcat de atâta muncă şi de toţi copacii irosiţi.
Privind la epistola lucioasă cu urme de tălpi pe ea, mama ce-şi ducea în braţe copilul bolnav gândea că i-ar fi prins bine o parte din paralele alea împrăştiate pe jos. Ar fi putut plăti cu ei transplantul de măduvă al copilaşului, într-o ţară străină, pentru că aici nu i s-a dat nici o şansă. Bărbatul fără un picior, rezemat în cârje, privea şi el, trist, hârtiile de pe jos – cu o părticică din bănuţi şi-ar fi putut lua o proteză... şi fata paralizată jinduia, uitându-se lung la scrisorile împrăştiate de vânt: cât de fericită ar fi fost ca o parte din banii ăia să ajungă şi la ea. Îi trebuie pentru o operaţie care-ar putea să o scape măcar de chinul sondării la fiecare ceas... Iar cei doi tineri căsătoriţi ce-şi privesc copilaşul zburdând în faţa lor se uită unul la altul cu scrisoarea în mână... şi o aruncă. Cu litere de-o şchioapă sunt promise case... tinerilor. Acum patru ani au primit una la fel. Cât au mai bătut pe la uşi! Până la urmă s-au îndatorat pe 30 de ani şi şi-au luat o căsuţă de chirpici undeva, într-o margine de sat, iar acum abia le mai ajung banii pentru hrană...
În rest... floricele proaspăt sădite surâd pe marginea drumurilor. Iar printre ele... bate vântul vorbele.
După cum se obişnuia de ceva vreme, în fiecare cel de-al patrulea an începeau jocurile, iar cei ce scriau regulile acelor meleaguri păreau a-şi pleca ochii şi spre plebe. Îi ofereau flori, mese-ntinse, serbări câmpeneşti şi tot felul de flecuşteţe menite să aducă un zâmbet binevoitor pe faţa fiecărui plebeu.
În fiecare cel de-al patrulea an, locuitorii erau bombardaţi cu scrisorele – făgăduinţe în vorbe alese, astfel încât să ajungă fiecăruia la suflet şi fiecare să se simtă important. Lucru foarte adevărat de altfel, pentru că – în fiecare al patrulea an – omul de rând devenea atât de important, încât la picioarele lui se ploconeau toţi mai-marii ţării. De-ar fi ţinut acest al patrulea an mai mulţi ani...!
Păcat însă că multele epistole care se îngrămădeau în cutiile de scrisori nici măcar nu mai erau citite. Nu foloseau nimănui la nimic – nici măcar ca suport de desen pentru copiii fără bani de caiete. Erau atât de pline de făgăduieli, încât nici un petic nu mai era liber. Deşi unii ştrengari cu înclinaţii găseau posibilităţi de exprimare împodobind figurile ce le zâmbeau din misive cu mustăţi, ochelari, sau urechi... fiecare după cum îi dicta inspiraţia.
Însă cele mai multe îşi găseau sfârşitul la gunoi sau pe jos, fiind călcate în picioare cu indiferenţă. Nici măcar şansa la reciclare n-o aveau. Păcat de atâta muncă şi de toţi copacii irosiţi.
Privind la epistola lucioasă cu urme de tălpi pe ea, mama ce-şi ducea în braţe copilul bolnav gândea că i-ar fi prins bine o parte din paralele alea împrăştiate pe jos. Ar fi putut plăti cu ei transplantul de măduvă al copilaşului, într-o ţară străină, pentru că aici nu i s-a dat nici o şansă. Bărbatul fără un picior, rezemat în cârje, privea şi el, trist, hârtiile de pe jos – cu o părticică din bănuţi şi-ar fi putut lua o proteză... şi fata paralizată jinduia, uitându-se lung la scrisorile împrăştiate de vânt: cât de fericită ar fi fost ca o parte din banii ăia să ajungă şi la ea. Îi trebuie pentru o operaţie care-ar putea să o scape măcar de chinul sondării la fiecare ceas... Iar cei doi tineri căsătoriţi ce-şi privesc copilaşul zburdând în faţa lor se uită unul la altul cu scrisoarea în mână... şi o aruncă. Cu litere de-o şchioapă sunt promise case... tinerilor. Acum patru ani au primit una la fel. Cât au mai bătut pe la uşi! Până la urmă s-au îndatorat pe 30 de ani şi şi-au luat o căsuţă de chirpici undeva, într-o margine de sat, iar acum abia le mai ajung banii pentru hrană...
În rest... floricele proaspăt sădite surâd pe marginea drumurilor. Iar printre ele... bate vântul vorbele.
