Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Haide, împinge! Împinge când îţi spun, împinge acuma, îi văd capul!”. Cocoţată pe burta ta, asistenta te apasă cu cotul şi se răsteşte la tine. De o parte şi de cealaltă a picioarelor tale o armată de medici, asistente, moaşe şi, poate şi câţiva studenţi la medicină îţi studiază vaginul în chinuri, în timp ce tu urli şi ţi-e frig, eşti transpirată şi stresată şi simţi că-ţi vine să mori. Îţi juri, în momentul ăla, că, dacă mai apuci un sfert de oră de viaţă, îţi legi trompele, le arzi... ba nu... le carbonizezi în chiuveta din bucătărie, le toci ca pe mărar şi le dai la câini. Asistenta continuă să te apese pe burtă, ţopăie pe tine şi te ceartă că de ce nu împingi când ea îţi spune să împingi, că nu eşti nici prima, nici ultima proastă care fată şi că să nu te vaiţi atâta. Medicul ia înţeleapta decizie să-ţi facă epiziotomia. Ce cool, acuma o s-o ai cât o găleată! Capul copilului îţi secţionează şira spinării şi nu ai timp să te gândeşti cât de fericită ai putea fi dacă istericii din jurul tău ar înţelege ceva din minunea care ţi se-ntâmplă. Cu mâini sigure, medicul apucă copilul de cap, îl răsuceşte ca pe popice, trage de el ca de un elastic, îi smuceşte umărul, forţându-l să iasă mai repede. Şi încă puţin şi gata! Sub lumina intensă a becului de 500 de waţi, copilul e ţinut de picioruşe, bătut, schingiuit, băgat degete pe nări, scuturat, ţinut în frig, măsurat, cântărit, notat. Neonatologul dă note ca o profesoară antipatică. Oare copilului tău ce notă o să-i dea? Oare a făcut bine? Felicitări, mami, ai un bebe de nota zece, ia uite-l cum mai urlă, are plămâni sănătoşi, bravo! Să mai faci vreo cinci! Îţi urează sadic, în timp ce-şi aranjează ochelarii pe nas. (Acuma, sigur, asta nu se-ntâmplă peste tot, da' se.)
Nişte nebune se luptă cu prejudecăţile
Irina Popescu e ceea ce-mi place să numesc o moaşă de nouă generaţie. Ea cultivă cu inteligenţă şi naturaleţe relaţia cu gravida şi nu intervine brutal în procesul naşterii. Nu vrea nici s-o grăbească, nici s-o încetinească. Are o abordare, dacă vreţi, zen, a fiziologiei naşterii. Multe dintre viitoarele mame o caută, pentru că le inspiră încredere şi le cultivă dorinţa de firesc. Nu face nimic nenatural. “De pildă, chestia aia cu apăsatul cotului pe burtă se face doar în România, nici o altă ţară nu mai face aşa ceva. E brutal şi traumatizant şi pentru mamă, şi pentru copil”. E inspirată de ideile lui Michel Odent, un obstetrician de anvergură, care cultivă, şi el, firescul fiinţei umane. “Vreau ca femeile să înţeleagă că nimic nu e mai firesc decât venirea pe lume a unui copil. Pentru asta mă lupt şi cred că, încetul cu încetul femeile or să înţeleagă asta şi n-o să le mai fie frică să nască natural.” Şi mai vrea ceva: un cadru care să reglementeze cum se cuvine, cu norme şi protocoale, activitatea moaşei independente.
Uite, de pildă, mame ca Augustina, Ana, Roxana... Augustina, de pildă, povesteşte că, după ce a născut primul copil la maternitate, şi-a pus în gând ca următorul să-l nască acasă.
Să-ţi asculţi corpul sau cât de naturală e Mama Natură
“Pe la cinci am culcat-o pe Clara de după-amiază, după ce am alăptat-o. Asta m-a băgat în travaliu, pentru că mi-a crescut nivelul oxitocinei. Ştiam de la Odent ce trebuie să fac şi, ce era şi mai interesant, era faptul că, pe măsură ce travaliul înainta, eu accesam informaţiile de la curs. Odent spunea mereu să ascultăm muzica travaliului, că nu e nevoie de tuşeu vaginal ca să ştii dilataţia. Iar eu asta făceam, îmi ascultam muzica travaliului. La contracţii te doare de mori, dar apoi ai o stare euforică.
Pe la şapte fără un sfert i-am zis lui Horia să plece de la serviciu. Între timp, m-am uitat la Clara, care pentru mine e un barometru exact al stărilor mele de spirit. Dormea ca un înger şi am ştiut în momentul ăla că nu am cum să mă înşel. Îmi spuneam încontinuu că nu se poate întâmpla altceva decât să nasc. Am intrat în cada cu apă şi m-am mai liniştit puţin. La următoarea contracţie am simţit cum Teodor intră în vagin. Era ceva cu adevărat miraculos, mă simţeam cu totul altfel decât la prima naştere, când toţi se agitau pe lângă mine, ţipau, mă apăsau pe burtă.
Acum eram liniştită şi-mi ascultam corpul. Scoteam un fel de sunete de frecvenţă joasă, ceva în genul celor pe care le scot sportivii de arte marţiale, nişte sunete venite de foarte de jos, din fiinţa mea şi mi s-a părut extrem de interesant felul în care aceste sunete mă ajutau să-mi mobilizez energia. Nici nu mi-am dat seama când am început să respir abdominal. Pe toată durata expluziei, totul a venit firesc”.
Au urmat momente foarte emoţionante despre care Augustina spune că e sigură că nu le-ar fi trăit cu armata de medici şi asistente dintr-o sală de naşteri la maternitate. Cu copilul pe piept, se bucură de primele momente cu Teodor. Avusese grijă de tot, până în cel mai mic detaliu. Avea pregătite prosoape, Horia, “co-autorul” lui Teodor, a ajuns acasă după naştere. În intimitatea casei lor, Augustina şi Horia îşi privesc copilul şi sunt emoţionaţi şi fericiţi. Pe Irina a decis s-o cheme atât de târziu, încât atunci când ea a ajuns n-a făcut decât să se ocupe de placentă.
Cu ce prejudecăţi se confruntă
Sunt sectanţi? Sunt ţigani? Sunt normali la cap? Au frigider în casă? Da' televizor au? Au de toate? Mănâncă de toate? Sunt săraci? Sunt hippioţi d-ăia? Au păr lung şi flori pe cap?
Nimic din toate astea. Cuplurile care aleg varianta asta redescoperă încet şi sigur ce înseamnă să te întorci la ceea ce ai fost dintotdeauna. Că ţin placenta în congelator li se pare firesc. Vor s-o pună la rădăcina unui pom pe care să-l planteze.
Şi, oricum, le-a trebuit când au fost să declare copilul, ca să demonstreze că nu l-au furat.
