Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţi
Cînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am
înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul
vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să
înţeleg cît de mult l-am iubit.
COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţi
Cînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să înţeleg cît de mult l-am iubit.
Înainte de a muri ştiam că va pleca dintre noi, pentru că avea cancer cu metastaze, dar tot nu eram în stare să îi spun ceva frumos, să îl iert şi să îl îmbrăţişez. Nici nu cred că l-am îmbrăţişat vreodată pe tata decît poate la vreo onomastică la care ne întîlneam de complezenţă. Cînd l-am văzut pe patul de moarte nu am putut spune nimic din ceea ce aş fi vrut să îi spun şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost o lacrimă pe care a observat-o imediat şi m-a întrebat: "Ai lăcrimat?". Da, lăcrimasem prima oară pentru tata şi îmi părea bine că mă văzuse, fiindcă era şi acesta un fel de a comunica indirect.
IMPENETRABILĂ. Am plecat în seara aceea pentru ca a doua zi dimineaţă să fiu sunată şi să mi se spună ca a murit. Nu am simţit absolut nimic. Mama m-a rugat să trec pe acasă să îl văd şi simţeam un dezgust total, o respingere enormă, astfel încît am hotărît să nu o fac. I-am spus mamei: "Ce pot să mai fac acum? A murit, oricum!". Şi am plecat enervată într-o direcţie opusă.
Zece minute mai tîrziu m-au apucat remuşcările; am făcut un viraj scurt şi m-am dus furioasă spre casa părinţilor mei, furioasă pe mine, mai ales că eram atît de slabă încît cedasem rugăminţilor mamei.
Am ajuns lîngă el la puţin timp după ce murise. Am intrat în cameră cu o mină rece şi impasibilă, pregătită să termin rapid, mai ales că nu simţeam nimic deosebit: murise şi asta era tot. Pe vremea aceea nici nu ştiam ce ştiu acum şi nu mă preocupau decît sporadic aspectele spirituale.
În clipa în care l-am văzut, însă, am izbucnit într-un plîns îngrozitor, în hohote, fără să ştiu măcar de ce plîng. Tîrziu, după ce m-am liniştit, mi-am dat seama că ÎL IUBEAM pe tata aşa cum era (şi pot spune că era cel mai critic şi răutăcios personaj pe care l-am întîlnit), cu tot ceea ce îmi făcuse. Acesta a fost un şoc pentru mine, fiindcă în urmă cu un minut eram atît de rece şi impenetrabilă încît a fost ca şi cum m-am întors într-un unghi de 180° faţă de mine însămi şi vedeam lucrurile altfel! Aş fi dat orice ca în acel moment tata, care era o persoană imposibilă şi de nesuportat, care mă făcuse să sufăr atît de mult, să se fi sculat şi să mă fi luat în braţe...
IERTARE. În clipa aceea mi-am dat seama că nu doresc să repet aceeaşi experienţă şi cu mama, aşa încît am iertat-o instantaneu; toate cărţile pe care le citisem despre iertare, toate drumurile mele la biserici, toate tehnicile pe care le încercasem, nimic nu reuşise să îmi înmoaie inima aşa cum a făcut-o moartea tatălui meu. Din acel moment am început să mă gîndesc cum aş putea să mă împac cu toţi, cum aş putea să îi iert fără să îi mai judec pe ceilalţi înainte să moară, înainte să îi pierd, cum aş putea să nu mai simt acest regret enorm încă de atunci, din acea secundă.
Am întîlnit multe cazuri în care oamenii îi urăsc pe alţii, chiar şi pe cei apropiaţi, au resentimente faţă de ei, rămîn supăraţi o viaţă întreagă cu credinţa în dreptatea lor (aşa cum eram şi eu convinsă) şi care nu îşi dau seama cît de preţios este acest dar pe care îl putem face oamenilor şi mai ales nouă înşine. A ierta şi a-l accepta pe celălalt nu ţine de el, ci de noi, căci e reacţia noastră faţă de el iar aceasta e o problemă personală.
Tu ai pe cineva de iertat?
Gînduri despre iubire
Întreabă-te: cine ai fi tu fără resentimentele tale, fără nevoia ta ca ceilalţi să plătească cumva pentru greşelile lor faţă de tine, cine ai fi tu dacă ai renunţa la furie şi teamă?Cînd încerci să spui sau să faci ceva pentru a plăcea altora, pentru a-i influenţa sau a-i păstra lîngă tine ori a-i controla, teama este cauza, iar durerea este efectul, căci manipularea înseamnă separare, iar aceasta e dureroasă; chiar dacă o altă persoană te-ar iubi aşa cum eşti, acţionînd din teamă, tu nu o poţi percepe firesc şi nu îi poţi accepta iubirea, fiindcă în mintea ta se află gîndurile negative; abia cînd te întorci însă către tine însuţi şi îţi oferi ţie toată iubirea pe care o cereai de la cei din afara ta, eşti împăcat şi împlinit sufleteşte şi poţi începe să îi vezi şi pe ceilalţi cu alţi ochi.
Relaţia cu mine însumi este cea mai importantă relaţie de dragoste din viaţa mea; eu îmi sînt cel mai bun prieten, cu mine mă scol şi cu mine merg la culcare în fiecare zi a vieţii mele şi este responsabilitatea mea ca această relaţie să fie una armonioasă; paradoxul este că în clipa în care realizez că nu am nevoie de nimeni pentru a mă simţi împlinit, ceilalţi mă completează perfect şi îi pot privi cu iubire aşa cum mă privesc şi pe mine.
Toate prejudecăţile de genul: "X nu mă iubeşte", "e o persoană rea", "e nedrept ce mi se întîmplă", "dacă el s-ar schimba totul ar fi bine" se află doar în mintea ta, din cauza percepţiilor tale învăţate în trecut, de multe ori indirect, prin mesajele transmise de părinţi, iar mintea ta nu este cine eşti tu; tu eşti plin de iubire pe dinăuntru, în suflet; tu eşti cel care iubeşte totul, chiar dacă încă nu ştii aceasta.
În noi există acea parte, mintea (raţiunea), care nu cunoaşte iubirea şi cealaltă parte, sufletul, care este iubire pură; chiar dacă noi credem că nu putem iubi sau că nu putem fi iubiţi, sufletul nostru ştie întotdeauna ce şi cum să facă pentru a simţi dragostea; ne putem petrece astfel o viaţă întreagă încercînd să găsim iubirea şi să nu ştim că ea se află deja înăuntrul nostru şi că o puteam simţi oricînd şi pentru oricine.
