Viaţa după divorţ

Divorţul este un eveniment care i se poate întâmpla oricui... tânăr (20-29 ani) sau adult (30-65 ani), femeie sau bărbat, bogat sau sărac. Ce faci dacă într-o zi afli că urmează să te desparţi de persoana căreia ai jurat să-i fii alături până la moarte? Cum treci mai uşor peste trauma divorţului? Ce dificultăţi ai de întâmpinat? Sunt întrebări la care răspunde în continuare Ştefania Budacu, specialist în psihopedagogie la Spitalul de Urgenţă Floreasca.

Uneori, bărbaţii îşi refac mai rapid viaţa după o căsnicie eşuată. Dar aceasta nu este o regulă, ci un fapt pe care Ştefania Budacu îl explică prin caracteristicile creierului. “La femei predomină dezvoltarea emisferei stângi a creierului, care determină starea de receptivitate, empatie, sensibilitate. Într-o căsnicie, femeia este aceea care întreţine emoţia, poezia. Ea este intuitivă, se bazează pe instincte – mai mult sau mai puţin corecte. Femeia este punctul fix, creează «cuibul» şi îl menţine, dă naştere copiilor şi se sacrifică pentru ei, renunţând de multe ori la propria persoană. La bărbaţi predomină emisfera dreaptă a creierului, ei sunt ancoraţi în real, sunt mai puţin receptivi şi mai puţin emotivi.”

Un divorţ se poate traduce la o femeie prin stare de depresie prelungită şi ancorare în trecut, retrăire intensă a momentelor fericite, ceea ce acutizează dezamăgirea şi sentimentul eşecului. În cazul în care căsnicia s-a destrămat din cauză că bărbatul este cu altă femeie, soţia părăsită va face mult timp comparaţia între ea şi “cealaltă”, ceea ce poate duce la o dezordine psihică majoră.

DIFICULTĂŢI
Una dintre problemele cu care se confruntă persoanele divorţate este pierderea grupului de prieteni, atrage atenţia psihopedagogul Ştefania Budacu. Fie pentru că devin mai ocupate, preluând şi îndatoririle celuilalt, fie pentru că oamenii nu doresc să aibă în preajmă persoane singure, pentru a nu-şi pune în pericol căsnicia. Acest lucru înseamnă sărbători petrecute de unul singur. Momentul când, de obicei, se adună toată familia poate fi pentru persoana singură mai greu decât divorţul în sine. Se ştie că de Sărbători creşte numărul de sinucideri.

Totodată, după divorţ urmează o perioadă de retragere în sine a individului, ceea ce e normal, el trebuind să îşi asume noua viaţă. Prin divorţ, omul nu redevine singur, ci capătă un nou statut, diferit de cele două de până atunci: necăsătorit, căsătorit, divorţat. O altă dificultate o reprezintă aspectul material, care nu este deloc de neglijat şi care marchează viaţa celui divorţat. În cazul în care nu este independentă financiar, persoana divorţată are dificultăţi în a se adapta noii situaţii în care trăieşte atât financiar (venituri şi bunuri), cât şi social (prieteni).

DEMERS TERAPEUTIC
După divorţ, unii reuşesc să se redreseze, găsind în sine resorturile necesare. Mulţi îşi schimbă meseria, fac altă facultate şi îşi găsesc noi prieteni. Dar nu toţi reuşesc acest lucru, consideră psihopedagogul Ştefania Budacu. “Când viaţa este dominată de regrete (ale propriilor fapte) sau condamnări (ale partenerului de viaţă), când nu este văzut viitorul, ci numai trecutul, fiinţa nu are cum să depăşească momentul critic.” Ancorarea în trecut predispune persoana la boli psihice şi, dacă nu se intervine la timp, starea de sănătate se poate degrada până la extrem.

Pentru a evita aceste consecinţe este indicată iniţierea unui demers terapeutic. “Acesta vizează dinamizarea resurselor emoţionale şi chiar fizice ale persoanei pentru depăşirea momentului de criză, redimensionarea imaginii de sine, care de multe ori este afectată. Restabilirea stimei de sine, reechilibrarea persoanei pe plan afectiv şi motivaţional duce la reintegrarea socio-profesională a individului”, explică Ştefania Budacu.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Evident, nu se poate spune că toate persoanele care trec printr-un divorţ au nevoie de terapie. Dar majoritatea, dacă ar răspunde sincer la întrebarea “Este cazul să merg la psihoterapeut?”, ar recunoaşte că le-ar face bine să discute cu o persoană neutră şi specializată în astfel de probleme despre ceea ce a fost şi ce urmează să facă. “Şi la noi în ţară ideea preconcepută conform căreia «De ce să mă duc la psiholog? Ce, sunt nebun?» se estompează. Din ce în ce mai mulţi oameni apelează la serviciile specialiştilor, care îi ajută să treacă mai uşor peste etape şi experienţe dificile şi să îşi regăsească identitatea şi scopul în viaţă”, a remarcat Ştefania Budacu. Femeile sunt cele mai deschise către ideea de a apela la psiholog. Evident, nu este o regulă, dar cele divorţate recurg la această soluţie şi fiindcă au de întâmpinat mai multe dificultăţi decât bărbaţii, mai ales în cazul în care au copii.

Divorţul, care era o ruşine în urmă cu 20 de ani, a devenit o realitate necondamnabilă şi de multe ori de dorit în locul unei lupte mai mult sau mai puţin violente în cadrul cuplului – unde, mai ales, există şi copii. Ideea că “nu divorţăm pentru copii, să aibă ei ambii părinţi” este intens discutată, cu argumente pro şi contra, de psihologi. Ce este de dorit: un sfârşit de groază sau o groază fără sfârşit?

Iată care este opinia Ştefaniei Budacu: “Într-un divorţ, copiii suferă, de obicei, cel mai mult. Spun «de obicei», deoarece comportamentul inadecvat al unuia dintre părinţi poate provoca atâta suferinţă, încât copiii, fiind la vârsta la care să înţeleagă ce se întâmplă, să ceară ei înşişi părinţilor să se despartă. De multe ori, copiii sunt folosiţi doar ca scuză de unul dintre părinţi (sau chiar de amândoi), realitatea fiind cu totul alta: teama de un nou început, imposibilitatea de a asigura material copiilor un trai decent etc.”.

Dar vorbind despre cuplul normal, cu copii, unde ani întregi viaţa este calmă şi la un moment dat unul dintre soţi hotărăşte să se despartă, divorţul este mai complicat. Cea mai dureroasă este suferinţa reală a copiilor, care vor fi lipsiţi de prezenţa părintelui respectiv (suferinţă care poate provoca manifestări extreme). Se ştie că pentru copiii provenind din familii destrămate, întemeierea propriei familii este un obiectiv major în viaţă, dar, culmea, cei mai mulţi eşuează la rândul lor… din cauza lipsei modelului potrivit, atrage atenţia specialistul nostru.

În majoritatea cazurilor de divorţ, copiii sunt încredinţaţi mamei. Aceasta trebuie să îndeplinească acum activităţi care au aparţinut până la divorţ tatălui: este responsabilă de întreţinerea copiilor din punct de vedere material, trebuie să rămână caldă şi să le ofere suportul afectiv necesar. Dar în acelaşi timp trebuie să manifeste autoritatea necesară asigurării educaţiei şi controlului vieţii copilului (randament şcolar, grup de prieteni, program de viaţă). Marea responsabilitate o face să refuze de multe ori găsirea unui nou partener, ea dedicându-se în exclusivitate copiilor. Poate chiar aceştia nu sunt de acord ca tatăl să fie înlocuit cu altcineva, “sabotând” încercările mamei de a-şi reface viaţa. Alteori, femeia, în urma experienţei traumatizante, renunţă la ideea de a întemeia un nou cuplu.

PRIETENIE SAU CEARTĂ. După divorţ, unii parteneri rămân în relaţii amiabile (este cazul celor care au afaceri împreună şi nu pot împărţi bunul respectiv), alţii nu îşi mai vorbesc niciodată sau se ceartă de fiecare dată când se întâlnesc. În cazul în care cuplul are copii, cei doi sunt obligaţi moral de a menţine nişte relaţii civilizate, astfel încât ambii să îşi poată îndeplini obligaţiile faţă de copil, iar acesta să nu fie şi mai mult traumatizat. “Pentru a se realiza acest deziderat este nevoie de inteligenţă, echilibru şi autoeducaţie. Fosta relaţie trebuie privită ca o etapă din viaţă, cu bune şi cu rele, o lecţie din care s-au tras nişte învăţăminte. Dacă fiecare reuşeşte să treacă peste tentaţia de a-l învinovăţi pe celălalt, atunci relaţia devine suportabilă şi decentă. Relaţiile sunt create şi întreţinute de noi, relaţiile noastre ne definesc ca oameni. Depinde de noi cine vrem să fim”, ne aminteşte Ştefania Budacu.

TENDINŢĂ. Conform statisticilor, numărul divorţurilor este mai mare în societăţile dezvoltate faţă de cele mai slab dezvoltate. Oare femeia să fie “de vină”?  Se pare că… da, spune specialistul nostru. Cauza este emanciparea femeii: bărbatul se poate mulţumi cu o stare “acceptabilă” a cuplului din punct de vedere emoţional. El este mai tot timpul ocupat, este activ şi cerebral. Susţine material familia şi de multe ori poate fi un dictator, în ideea că: “Eu vă întreţin, voi vă supuneţi”. Dar când femeia nu mai depinde financiar de bărbat, când îşi poate asuma propria existenţă (şi eventual întreţinerea copiilor), ea găseşte puterea de a alege, de a spune: “Nu mai vreau aşa”. O femeie activă din punct de vedere socioprofesional nu mai este o anexă a bărbatului şi a casei. Ea este o fiinţă inteligentă, are personalitate, dorinţe şi o capacitate de dăruire, care de multe ori o depăşeşte pe a soţului.

CAUZE. Sunt în pericol de a divorţa mai ales cuplurile care nu au la bază o compatibilitate socială şi intelectuală, ci doar atracţia fizică: după ce dispare chimismul care a susţinut relaţia, fie unul dintre soţi, fie amândoi vor dori să găsească jumătatea care să îi completeze. O altă cauză a destrămării cuplului poate fi ritmul alert al vieţii: femeia care vine acasă obosită, având un job care o solicită fizic şi psihic, nu mai este dispusă să ofere afectiv, ci doreşte şi are dreptul să primească. Bărbatul trebuie deci să se schimbe: să fie mai atent, să îşi ajute partenera în îndeplinirea obligaţiilor casnice. Şi nu toţi bărbaţii reuşesc acest lucru. Cuplul se poate scinda, cei doi neputând să îndeplinească dorinţele partenerului.