Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
(Continuare din episodul 15)
După atâtea zile de mers cu trenul e o plăcere să stai cu mașina. Ai timp să vezi orașul. Stockholmul e un muzeu uriaș, permanent în construcție, iar Maine e un ghid minunat. Aici a fost asasinat premierul Olof Palme, acolo e Primăria, unde se decernează Nobelul, iată parcul Bellevue, pe acolo se ajunge la Palatul Regal... Lentoarea traficului ne dă răgaz nu doar să ascultăm povestea fiecărui loc, dar și să-l vizităm – dacă am vrea. Dar cine ar da aerul condiționat din mașină pe zăpușeala de afară?
Căldura asta mă nedumerește. Suntem într-o țară nordică; nu mă așteptam la zăpadă și viforniță, dar măcar răcoare să fie. Nu-i nicio adiere. În plus, e și seara, aproape șapte; la ora asta, în București soarele se predă, iar bucureștenii ies ca furnicile și umplu parcurile și terasele, mai ales Centrul Istoric, lăsând criza economică în ofsaid, la televizor. Amurgul ăsta nordic are ceva împotriva firii. E atât de anacronic și de fierbinte, iar lumina lui gălbuie, intensă, face orașul să pară frecat cu ou. Și noi ne târâm cu mașina prin maioneză. Dar unde sunt zăpezile de altadată? Dar cele trei covoare de răcoare ale laponei Enigel? Rigă Crypto, Rigă Crypto, na-ți-o rece că ți-am fript-o!
Helmer Olofsson conduce enervant de calm. Pornește mașina, mai ia o porție de zece metri, oprește, așteaptă cuminte. Nu intră în discuția noastră, nu se uită la noi, nu zâmbește, parcă nici nu respiră. Stă lipit de scaunul lui, încordat, cu un ochi la mașina din față și cu celălalt în oglinda retrovizoare, cu mâinile încleștate pe volan. Îmi vine să bag eu niște claxoane în locul lui, să bat cu pumnul în bord, să scot capul pe geam și să-i zic vreo două șoferului din față. Să dau niște flashuri, să pun mașina de-a curmezișul. Păi, așa se conduce, ca momâia? Fă-i, domnule, o fentă aluia din spate! Dă-te jos și arde-i un șpiț în portieră celui din dreapta. Scoate pistolul și trage-i nenorocitului din stânga niște bile în piept sau măcar zi-i ceva de mă-sa. Așa-l îndemn în gând pe Olofsson. I-aș spune eu și cu voce tare, dar n-ai cu cine, domnule, n-ai cu cine. Suedezii ăștia habar n-au să conducă. Uite, Helmer nici n-are bâtă de baseball în portieră.
După ce că merg ca morții, suedezii n-au nici mașini adevărate. De o oră, de când ne târâm pe șosea, n-am văzut un Ferrari ca al lui Adi Minune, un Bentley ca al lui Columbeanu, un Rolls Royce ca al lui Dan Diaconescu; nu tu un Maybach, fie și unul reparat cu ranga, nu tu o decapotabilă, nimic. Rar câte un BMW, un Merțan, dar și astea prăfuite, modele vechi. Să vrei să asculți o manea la semafor, n-ai cum. Suedezii nu-s săraci. Dar deloc. Lasă pădurile, lasă minereurile, lasă cele o mie de hidrocentrale, turismul, flota, armamentul și ce mai se mai găsește pe la ei pe-aici. Cred că numai Ikea, Volvo și ABBA au, împreună, cifra de afaceri mai mare decât PIB-ul nostru. Și ei nu-s decât vreo zece milioane de toți. În jumătate cât noi. Înseamnă că-s zgârciți.
– Nu-s zgârciți, îmi spune Titus mai târziu, când ne desfacem bagajele în camera de hotel, după ce am remarcat că hotelul e cam sărăcăcios. – Așa trăiesc ei: mai auster; ăsta e stilul lor de viață. E ceva specific nordicilor. Pentru că mediul nu e prea darnic cu dânșii, s-au învățat să-și drămuiască resursele. Să zicem că-s chibzuiți, nu zgârciți. N-ai să-i vezi, ca la noi, tăind vițelul cel gras când le vine un musafir. Nu le place să facă paradă, să impresioneze. Aici și milionarii merg cu mașini obișnuite, nu neapărat modeste, nu-și fac palate cu turnulețe și nu împart bani cu pumnul, din sacoșă, pe stradă. Deși n-ar fi rău să facă asta măcar o dată – și anume cât stăm noi pe aici.
Ce bine e să ai un prieten înțelept la îndemână! Am înțeles. Suedezii nu știu ce înseamnă să te spargi în figuri. E imposibil să traduci expresia asta în limba lor. Însuși Alf Lombard, dacă ar mai trăi, n-ar fi în stare. Poate limba ar putea susține o echivalență, însă realitatea expresiei n-ar încăpea în mintea suedezilor nici îndesată cu pumnul.
Când am ajuns aici, la hotel, am crezut că soții Olofsson ne-au adus să ne arate o tabără de refugiați, ceva, un stabiliment de care se ocupă Fundația Star of Hope. Am ieșit din Stockholm și am cotit-o pe un drum pietruit. Indicatorul zicea ceva de Solna – un fel de Chiajna de-a lor, cum ar veni, o localitate lipită de Capitală. Am intrat într-o pădure și am oprit într-un luminiș cu vreo zece barăci de lemn așezate direct pe pământ, fără temelie. Dacă mai era și un gard de sârmă împrejur, puteam spune că am fost adus într-un lagăr. Maine și Helmer au dipărut într-o baracă, eu am rămas să mă dezmorțesc puțin pe lângă mașină și să admir frumusețea pădurii înconjurătoare. Când s-au întors, i-au dat o cheie lui Titus, ne-au strâns mâinile, într-un potop de zâmbete, la care suedezii nu se zgârcesc, și duși au fost. Iar noi am rămas în poiană, sprijiniți în valize. Și steaua speranței s-a stins.
Însă m-am speriat degeaba. E chiar frumos aici, mai ales că barăcile sunt vopsite maro, iar cercevelele cu alb. Camerele sunt mari, curate, au lenjerie din material bun, aluneci în cearșafuri ca într-un buzunar de mătase, avem și televizor și, cel mai important, baie cu apă caldă sub presiune, să-ți faci și gaură în cap, dacă vrei. De altfel, nici nu mi-ar fi trebuit altceva în afară de baie.
Adevărul e că avem aici condiții de trei stele. Dacă vrem, putem să ne și frigem slănina ori să ne facem un borș, fiindcă pe hol e o bucătărie comună, cu aragaz, frigider, vase, tacâmuri, tot ce trebuie. Chiar și mâncare gata făcută, dar mă tem că asta e a vecinilor noștri, așa că doar miros puțin și pun repede capacul la loc. O mie și una de arome orientale au năvălit în nări și le-au curățat ca pe o pușcă de zgura slăninii afumate, depusă în trei zile de mâncat pe genunchi, în tren.
Stăm în baraca numărul 7 cu două menajere filipineze, un măturător gabonez, o familie de afgani și câțiva taximetriști libanezi și marocani. Hotelul din pădure e locuit mai ales de străini ca și noi. Doar că ei sunt aici la muncă, nu la plimbare și huzur. N-au avut noroc de o fundație ca lumea. Sunt foarte tăcuți și exgerat de politicoși. Ne întâlnim cu dânșii doar seara, pe hol, pe alei, și ne salutăm. Ziua se împrăștie prin oraș la muncă. Îmi pare rău că nu e niciun român printre ei. Am fi avut cu cine să mai schimbăm și noi o vorbă. Cine știe, poate vom avea noroc zilele următoare, prin centru.
Cât cotrobăiesc eu prin bucătărie, Titus dispare și revine după vreo oră cu un fier de călcat în mână. De la recepție. Mă roagă să-i calc o cămașă, că el nu se pricepe. Eu mă pricep, numai că după ce termin treaba cămașa nu mai poate fi folosită. Așa că Titus o roagă pe o filipineză din baraca vecină. Fata a ieșit la geam și se uită în zare cu acea privire a tinerei expatriate care-și dorește cu nesaț să calce niște rufe.
– Eu sunt cameristă, răspunde ea, încântată că i se cere ajutor internațional. Dacă vreți, va fac curat în cameră. Cămașa nu știu s-o calc.
De-aia nu sunt și de-ai noștri pe-aici. Românii se pricep la toate, greu găsești unii cu specializări atât de stricte.
(Va urma)
____________________________________________
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 - Intraductibil: spartul în figuri
Citește pe Antena3.ro
