Cântarea României, defăimarea Occidentului (14). Suedia de sub gâscă

(Continuare din episodul 13)
Milă mi-e de mine, după după două zile și două nopți de hrentuială, dar mai milă mi-e de telefoanele lui Titus. Cum a pornit trenul, urgia gurii și a degetelor s-a abătut asupra lor. Bietele aparate se supun cerșind cu gemete stinse câte un pic de curent în baterii. Titus găsește priza, ascunsă sub brațul fotoliului, cu ușurința inconștientă cu care pruncul găsește țâța mamei. Cu fiecare convorbire Suedia e tot mai aproape.

Observ că Titus are o mie de formule de încheiere pentru pălăvrăgelile lui telefonice. Partea proastă e că le folosește pe toate. Abia după ce termină de recitat epilogul kilometric vine, ca o izbăvire, și bipul final. Care nu e decât sămânța sonoră a unei noi recolte de vorbe goale.

Oare de ce nu se face un campionat mondial de vorbit la telefon? Am fi primii. De sus, de pe podium, am flutura cu mândrie cel mai mare steag din lume; sub faldurile lui mulțimea s-ar ospăta cu cel mai lung cârnat din lume și cu cel mai mare tort cu frișcă din lume. Suntem neîntrecuți în atâtea și atâtea domenii!

Am câțiva prieteni care mă sună doar ca să mă întrebe ce mai fac – și asta durează câte o oră. Dacă le închid telefonul pur și simplu, se supără. Îmi consum energia și imaginația ca să găsesc motive bune pentru tăiatul macaroanei. Am spus atâtea minciuni la telefon, încât amicii au început să creadă că eu muncesc și după miezul nopții, că am musafiri la patru dimineața, că am tot timpul mâncarea pe foc, că dau cu var, că sunt pasionat de reparatul prizelor, că din oră în oră îmi pocnește câte o țeavă la bucătărie sau la baie. Parcă am fi nevorbiți la scară istorică și acum recuperăm. După sute de ani de ocupație străină, când n-am însemnat pe harta Europei civilizate, avem în sfârșit și noi ceva de spus. Și spunem la telefon. Pe stradă, în autobuz, la cumpărături, la serviciu, în pat, pe plajă, la volan – oriunde și la orice oră. Dacă vezi pe câte unul că nu vorbește la telefon, îți vine să-l întrebi dacă se simte bine, dacă n-a pățit ceva: i s-a stricat telefonul, i s-a furat? Imaginea clasică a românului neaoș, cu căciula pe ceafă și sprijinit în băț pe coama dealului, trebuie înlocuită cu una cu telefonul la ureche.

– Titus, îmi amintesc că odată, pe la începuturile telefoniei mobile în România, am scris un articol despre un tip care a fost înmormântat cu celularul alături. Așa lăsase el cu limbă de moarte – probabil tot la telefon. Poate avea de gând să vorbească și de pe lumea aialaltă. Nu trebuia decât să afle prefixul de aici. Eu cred că o să ne întâlnim în rai, că ne știm fără păcate, iar tu nici n-ai să apuci măcar să guști laptele și mierea: ai să-ți petreci veșnicia vorbind la telefon.
– Ar fi minunat! Îți dai seama, nu va trebui să mă tot întreb câte minute mai am!
Titus sună din nou. Un cemaifaci scurt, bine, și eu, după care urmează o jumătate de oră de încheiere.

Și eu am o mie de feluri de a încheia ceva. Mă hotărăsc greu pentru un final sau pentru altul și de aceea multe lucruri începute rămân neterminate sau le închei prost. Și nici măcar nu îmi fac o vină din asta. Pentru că așa suntem noi, românii. Așa ne-a făcut Dumnezeu. Pe unde te uiți în jur, în țară, vezi numai treburi începute și lăsate baltă. Ce facem ziua noaptea se surpă. Rar definitivăm ceva. Ne lipsește geniul finalizării. În compensație, Dumnezeu ne-a dat, la facerea popoarelor, țara asta atât de frumoasă.

Suedia nu e la fel de frumoasă. Numai păduri și lacuri – atât vezi din tren. Țara asta e neinteresantă pe orizontală. Trebuie văzută probabil numai de pe gâscă. Așa cum a făcut micuțul Nils Holgersson în uimitoarea lui călătorie pe deasupra Suediei – și s-a bucurat de priveliști minunate și de întâmplări nemaipomenite, după cum ne încredințează Selma Lagerlöf. Și eu și Titus semănăm bine cu Nils, adică și nouă ne place să mâncăm, să dormim și să ne ținem de șotii. N-ar mai trebui decât să găsim niște gâște pe măsura noastră. Însă asta ar fi ceva destul de dificil. De la Viena încoace nici lebede nu mai găsești. Doar gâsculițe. Așa că trebuie să accept acum un adevăr trist: țara mea nu e fără asemănare pe lume, așa cum am învățat la școală. Se aseamănă cel puțin cu această monotonă și boreală Suedie – măcar într-o privință: amândouă nu pot fi vizitate decât cu elicopterul. N-o spun eu, a spus-o chiar președintele nostru. Și n-am auzit să se fi răzgândit în următoarele cinci minute. E de-a dreptul fascinant cum pot ajunge la aceeași concluzie doi inși complet diferiți, unul citind-o pe Selma Lagerlöf, celălalt citindu-l pe Mircea Cărtărescu. Cultura îi unește pe oameni.

După două-trei sute de kilometri cu privirea izbindu-se ba de zidul arborilor, ba ricoșând pe oglinda ondulată a lacurilor, îmi dau seama de ce nu este Suedia o țară frumoasă. Din cauză că Attila Verestóy nu este suedez. El ar fi rezolvat repede problema peisajului. Cu câtă ușurință ar fi dezvăluit frumusețile ascunse după cortina arborilor! Aici jumătate de an e mai mult întuneric, arborii n-au cum să crească falnici și umbroși ca ai noștri. Cei mai mândri stejari suedezi sunt ca niște cozi de mătură pe lângă stejarul din Borzești. Nici măcar nu poți să-ți faci nevoile după copacii ăștia fără să te vadă pasagerii din trenuri și din elicoptere. Drujbele lui Verestóy i-ar fi retezat dintr-o mișcare, dintr-o mușcătură – drujbe făcute chiar aici, la Husqvarna. Lui trebuia să-i fi acordat suedezii cetățenia, nu lui Gregorian Bivolaru. Cică nu respectăm drepturile omului. Noi le arătăm obrazul, ei ne arată Guru.

Suedezii mi-au devenit cam antipatici de cum am prins pământ de-al lor sub roate, permafrost. La prima stație a urcat în vagon un echipaj de grăniceri – doi tipi subțirei și o suedeză compensatorie, de peste o sută de kile. Doamna polițistă mergea în față, trasă de un câine-lup pe măsura ei. Trupa a străbătut vagonul de la un capăt la altul în pas de promenadă, împărțind zâmbete și bezele în stânga și-n dreapta, până la noi. Din tot vagonul, numai mie și lui Titus ne-au cerut actele la control. Ce-or fi citit pe fețele noastre? Ce aveam noi diferit de ceilalți? M-am simțit tare prost că taman pe noi li s-a pus pata. Ce amar e gustul discriminării!

Tipa răsfoia pașapoartele și ciripea ceva cu ceilalți doi în limba lor blondă când javra a început să se agite. Până atunci nici nu clipise. Era dresată să bunghească droguri. Doamna mi-a făcut semn să-mi dau valiza jos și mi-a cotrobăit prin bulendre până s-au înnodat ciorapii cu chiloții. M-a pus să-mi desfac aparatele de fotografiat, le-a pipăit și s-a holbat prin toate obiectivele. Totul era în regulă. Dar javra tot băga botul pe sub scaun.
– Doamnă, luați-vă câinele de aici că îmi mănâncă șunca! – i-am strigat polițistei într-o engleză de panică.
– Ah! Asta era! – au râs grănicerii și ne-au lăsat în pace, dar cu onoarea crâmpoțită.

De aia îi înjur acum în gând pe suedezii care trebuiau să ne aștepte în gară, cum ne fusese vorba, și încă n-au apărut. Stăm de aproape o oră pe peronul Gării Centrale din Stockholm, negri de supărare, rupți de foame și de oboseală. Mă uit ca prostul în lungul liniei și îmi vine s-o iau pe jos spre casă.
(Va urma)
____________________________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă