Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Sunt câţiva ani de când soprana Marina Krilovici nu a mai cântat pe scena românească... V-aţi întors în această toamnă în România. Aş îndrăzni să vă întreb care este contextul în care publicul bucureştean v-a putut auzi din nou?
- Nu sunt câţiva ani, sunt foarte, foarte mulţi ani de când nu am mai urcat pe scena Operei Române, unde mi-am început cariera. Contextul a fost că, pe 11 iunie, am împlinit vârsta de 70 de ani, o vârstă respectabilă, pe care cred că o port cu mândrie. (…) Am sărbătorit-o întâi în Grecia, tot cântând. (...) Şi, pentru că nu uit România, pentru că aici m-am născut, aici am făcut şcoala, aici am făcut studiile, mi-am adus aminte de prima tinereţe şi mi-am dorit foarte mult să sărbătoresc... ultima tinereţe şi în România.
- Aş vresa să subliniez că aveţi peste o jumătate de secol de experienţă muzicală şi că ea a început, cum aţi spus şi dumneavoastră, în România, sub auspiciile concursului George Enescu.
- Da. Eu am câştigat la concursul din 1964, am luat premiul I. Bineînţeles că asta a fost o primă trambulină naţională, dar pe urmă au urmat alte trei concursuri internaţionale, unde, câştigând şi acolo primul premiu şi medalia de aur, am fost solicitată de impresari, de teatre, şi aşa mi-am putut începe o carieră internaţională.
- Să creionăm portretul uneia dintre primele dumneavostră profesoare de canto, doamna Lidia Vrăbiescu-Vaţianu.
- Dânsa a fost un om extraordinar, care studiase la Viena. Am avut norocul să mă iniţieze în arta cântului. Eu nu am intrat doi ani la Conservator din cauza originii mele sociale nesănătoase. Ea a continuat să mă încurajeze. I-a spus mamei că am o voce excepţională şi că trebuie să continui, şi asta am şi făcut. După doi ani de respingere, în al treilea an am intrat şi am luat şi concursul Enescu. Adică... era ceva ridicol. Treceam prima la proba de canto, după care, la proba de marxism-leninism, care era obligatorie, mă respingeau. Dânsa m-a susţinut. Numai de la dânsa am învăţat. Pe urmă am fost la Conservator, am vrut să continui metoda dânsei şi am cerut să fiu la clasa doamnei Magda Ianculescu. Din păcate, după scurt timp, doamna Arta Florescu, care era atunci un factotum al scenei lirice şi al conservatorului şi al ministerului şi al, mă rog, m-a luat cu forţa, să zicem aşa, la clasa ei... Dar această femeie mi-a făcut enorm, enorm de mult rău, iar atitudinea ei m-a împins şi m-a convins şi mai mult că trebuie să plec din această ţară.
- Totuşi, înainte de a pleca din România, ironia sorţii sau nu, aţi debutat pe scena Operei Naţionale, într-un rol, luând, dacă nu mă înşel, chiar locul domniei sale.
- Da. A fost ceva... cum să spun?, dacă există o forţă de sus, atunci a arătat că există. Eu, după cum v-am spus, fusesem foarte persecutată de această femeie. Ani de zile nu am putut să ies în străinătate. După concursul Enescu, trebuia să plec imediat la alte concursuri internaţionale. Nu am putut. Au urmat doi ani de reclamaţii şi de procese, a fost ceva groaznic. Eram angajată la Operă încă înainte de a termina Conservatorul şi Lupescu, care era regizor la Operă atunci, mi-a zis: “Marina, uite, o să montăm «Don Giovanni», îţi dau şi ţie Donna Anna, însă nu-ţi pot da premiera”. Zic: “Nici nu trebuie”. Ei, s-au făcut repetiţiile, eu stăteam acolo şi priveam, dânsa proba, dânsa făcea toate repetiţiile, şi când a fost vizionarea de la minister, cum era pe vremea aceea, doamna Arta Florescu nu a putut să continue.
- A fost un semn, spuneţi dumneavoastră, sau doar o coincidenţă, o ironie?
- Nu, nu, nu. N-a fost o coincidenţă, sigur. Ceva, poate că, totuşi, cred că există undeva o dreptate, ceva care egalează şi care pune ordine la anumite lucruri care sunt foarte nedrepte.
- Toate lucrurile acestea s-au întâmplat la repetiţia generală. Cum a fost premiera?
- Da. Am terminat deja repetiţia generală. Dânsa nu a putut să cânte şi eu am fost solicitată să cânt. Şi a fost pentru dânsa un moment îngrozitor să plece şi eu să intru în cabină şi să iau costumul şi să mă îmbrac şi să cânt. Toţi plângeau, a fost un moment mai mult decât emoţionant, şi eu am plecat aşa de tare şi aşa de liberă că, ce să vă spun, în momentul ăla nici nu mai ştiam ce fac. Premiera a fost mult mai liniştită, dar se pare că am fost extraordinară. Uitasem toate supărările.
- Îmi vorbeaţi despre “originea nesănătoasă”, aşa cum era percepută într-o anumită epocă. Ce înseamnă de fapt? Din ce familie proveneaţi încât puteaţi să deveniţi un pericol pentru regim?
- Pericolul venea din faptul că mama mea, fiind grecoaică, avea rude în străinătate, că tatăl meu studiase în Germania, la Munchen, că vorbeam limbi străine. Nu aveam nici apartament, nici nimic. Stăteam cu chirie. Dar erau intelectuali şi erau oameni care nu s-au implicat în politică, n-au fost niciodată membri de partid. Nici eu. Am scăpat, până în ultima clipă. Eram tot timpul asediată şi mi se spunea că trebuie să intru în partid, că e... nesănătos să nu o fac.
- Cu toate astea, aţi învins acele prejudecăţi ale regimului şi aţi intrat la Conservator. Mai mult decât atât, aţi reuşit, relativ la scurt timp, să ieşiţi, să cântaţi într-un mare concurs la Bruxelles, apoi pe scena din Hamburg. Astfel aţi pregătit ieşirea dumneavoastră “afară”. A fost premeditată sau a fost o întâmplare plecarea definitivă din România?
- (…) Bine, vroiam să fiu liberă, vroiam să cânt, şi ştiam că asta trebuie să fac. Mie, când am pornit drumul acesta, mi s-a spus că am o voce frumoasă, dar nu mi-am propus neapărat să ajung la Metropolitan sau la Covent Garden, cum am ajuns, după aceea. Eram mulţumită că sunt foarte apreciată, că merg bine. După aceste foarte foarte mari greutăţi, şi după ce şi la Bruxelles am plecat după doi ani de piedici, şi am învins, şi am luat marele premiu – nu ca la Enescu, acolo premiul este unul pentru toate vârstele, femei, bărbaţi, şi limita de vârstă este de 36 de ani, iar eu eram de 21, cam aşa, şi am luat primul premiu peste absolut toată lumea. Când am revenit în ţară, la aeroport erau foarte mulţi oameni, mulţi maeşti. Nu ştiau dacă am să mă întorc, pentru că fusese înainte un mare mare scandal, am plecat în ultimul moment şi aveam toate motivele să nu mă mai întorc. Şi m-am întors, pentru că eu consideram atunci că aici este casa mea. (…) Bineînţeles, tatăl meu, care era de origine germană, îşi trimisese toate actele de origine, de şcoală germană făcută la Târgul Severin, de facultate făcută la Munchen. El şi mama îmi spuneau: pleacă, Marina, şi apoi ne scoţi pe noi. După Bruxelles am fost căutată de impresari, aveam contract semnat pe 2-3 ani, sigur, la Hamburg. Aveam de lucru. (…) La o vârstă foarte fragedă, pentru mine a fost un pas foarte mare, iar în Germania, la Hamburg, în două săptămâni am luat cetăţenia germană, prin aceste hârtii pe care le trimisese tata, şi să încep o nouă viaţă, care nu a fost deloc uşoară şi care, pot să vă spun, mi-a lăsat traume până în ziua de azi. Pot să vă spun cu toată sinceritatea că, dacă eu revin astăzi în România, revin din pură dragoste. Există oameni şi mai tineri, şi mai în vârstă care m-au îndrăgit, care comunică cu mine, care îmi telefonează, îmi scriu. Este un bagaj de dragoste şi de aminitiri pe care nu-l voi uita niciodată şi care îmi dă forţă.
- Dar, atunci, la începutul anilor ’70, când aţi plecat definitiv din România, aţi mai putut să ţineţi legătura cu lumea aceasta pe care o lăsaţi în urmă?
- Am putut, dar eram foarte ocupată. Am avut contact cu prietenii mei, care mi-au rămas prieteni pentru totdeauna. Cu teatrul, mai puţin. Totuşi, după nişte ani, m-am întors, cu toate că era încă pe vremea regimului oprimant. M-am întors şi am cântat pentru publicul meu din România.
Citiţi interviul integral pe www.jurnalul.ro şi aflaţi mai multe despre exilul sopranei de origine română Marina Krilovici, despre marii interpreţi alături de care a cântat pe marile scene ale lumii, despre familia pe care şi-a întemeiat-o alături de baritonul grec Kostas Paskalis şi mai ales de ce, la 70 de ani, se pregăteşte pentru un eventual exil în Germania, de data aceasta plecând din căminul său de la Atena, din Grecia.
