În așteptarea Crăciunului

Ei, prietenii mei, actori, regizori, scriitori, impresionează prin talent, dăruire, credință și intuiția și știința de a construi personaje. Oameni care luptă pentru excelență. Toți au strălucirea și eminența artei celei mari. Toți își doresc un an în care cultura să nu mai fie lăsată pe ultimul loc.

A fost un an dificil, cu sacrificii, o lume în care nu și-au mai permis să-și acorde timpul de a evada în imaginație. Doar scena a rămas locul în care își pot împlini visele.

Ada Lupu

Manager Teatrul Național din Timișoara

La începutul lui martie 2020 „Teatrul Național” din Timișoara se pregătea de premiera cu „Rinocerii”, regia Tompa Gabor, în scenografia lui Helmut Sturmer. Urmăream în repetiții, prin lucrul echipei de spectacol, experimentul rinocerizării unei comunități oarecare, cu permisiunea umorului, al fascinației, al surprizei produse de o apariție în forță, neașteptată, pe străzile orașului. Această energie periculoasă, de nestăpânit, a rinocerului, a devenit energia panicii noastre de peste câteva zile. Din 10 martie 2020 am suspendat activitatea cu publicul. Credeam că este o problemă de câteva zile. Fiind structural luptători, activiști ai pozitivismului, pionieri ai științei aflate în pragul noilor dimensiuni ale cosmosului, nu vedeam posibil ca planeta să intre dintr-o dată în întuneric. Pandemia a debutat pentru mine prin metafora Rinocerilor ionescieni și a continuat sub panica unei nedeslușiri a viitorului. Am asimilat pentru mult timp izolarea, ieșirea din casă pe bază de adeverință, filtrele de pe șosea, verificarea actelor prin lipirea acestora de  geamul închis al mașinii, cu un război în care nu știam care sunt țintele, de cine ne ferim, cum ne ferim;  un fel de Noapte la Lisabona în 2020. Dragostea pentru copil, pentru părinți, pentru omul iubit, pentru viață și pentru victoria binelui este esențială, mixul cel mai fortifiant. Nu mi-am imaginat vreodată să trec printr-un astfel de război, dar sunt fericită că am știut să aleg binele, că am reușit să străbatem și eu și familia mea,  sănătoși, această perioadă, iar Teatrul Național din Timișoara a continuat, după starea de urgență, să lucreze, fără pierderi de oameni, apărându-și oamenii în acest război, adică întreaga echipă: atât oamenii din interior, personalul, cât și pe cei din exterior, publicul său!

Pandemia ne-a pus pe toți în situația de a inventa formule de exprimare la care nu ne gândisem niciodată înainte; dat find că cel mai important era ca viața să continue, ca teatrul să continue, ca publicul, pe de-o parte, și echipa teatrului, pe de altă parte, să nu se piardă în spatele necunoscutului și a restricțiilor. Dacă în prima perioadă a pandemiei din 2020 am transmis on-line, cu acordul colegilor mei, spectacolele pe care le-am fi jucat live, care fuseseră programate dinaintea stării de urgență, mai târziu, în septembrie 2020, în dorința de a juca și de a regăsi ochii spectatorilor noștri, am inventat un nou spațiu de joc al Teatrului Național din Timișoara, respectiv  Scena A ut Dor, lângă Sala 2, în Parcul Civic, o scenă în aer liber. Acolo a avut loc festivalul organizat anual de Teatrul Național din Timișoara, FEST FDR 2020, cu trupe invitate din toată țara.  

Apoi ne-am întors în sălile teatrului, cu distanță, cu mască, cu nebulizări, cu igienizări, cu regulamente, cu procente reduse din numărul de spectatori și chiar și atunci când activitatea cu publicul a fost interzisă, noi am continuat să repetăm în scenă, să jucăm și să transmitem în direct spectacolul din sală. Am găsit în Timișoara profesioniști pasionați din domeniul filmului, care s-au aruncat cu noi în cascada riscantă a montării în direct a transmisiei de teatru și, forțați de pandemie, am creionat împreună o paletă profesională inedită. Totodată, una dintre premierele anului 2020 a adus Teatrului Național din Timișoara premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar, câștigat de Ion Rizea, actorul Teatrului Național din Timișoara și nominalizarea la premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie a lui Helmut Sturmer, pentru scenografia spectacolului „Rinocerii”.

N-aș fi crezut niciodată înainte că voi spune ”bun, repetăm cu mască”, dar cea mai importantă este sănătatea, este viața și atâta vreme cât masca este dovedit că ne apără, o purtăm. Masca ne permite să lucrăm, este perfect, putem lucra, atunci continuăm.  Desigur, colectivul  a mers alături de mine și a acceptat să poarte continuu masca, a respectat aceste condiții nu ușoare, care ne-au asigurat, iată, după un an, un trecut curat de lucru și o echipă completă și sănătoasă.

Abia din 2021,  în spectacolele Teatrului Național din Timișoara, actorii au început să joace fără mască, după ce erau testați cu teste rapide în ziua spectacolului. Premierele noastre de anul acesta vorbesc despre solidaritate și solitudine, despre nevoie de împlinire, despre identificare partenerului cu care comuniunea de gânduri, afecțiune și conștiință poate avea loc. Nevoia de reîntâlnire, de comunicare,  este de nestăpânit. „Homer 2020”; „Zorba Grecul”, „Don Juan”, „Povestea acelor oameni care s-au adunat în jurul mesei ca să spună o poveste” sunt itinerarii ale eroilor în căutarea fericirii.

Pandemia a probat dragostea noastră pentru viață și pentru profesie. Drept este că viața continuă și este minunată în funcție de cât de mult suflet, cunoaștere, profesionalism investim în ea, iar profesia noastră se va dezvolta și se va îmbogăți în funcție de fiecare dintre noi, dar și de noi toți.

Pandemia a probat situația morală și profesională din toate domeniile. Îmi doresc ca în 2022 umanitatea să dovedească solidaritate împotriva morții și împotriva dezumanizării, sper din toată inima ca 2022 să fie un an guvernat de binele oamenilor. Singura investiție cu adevărat esențială este în oameni, în tot ceea ce înseamnă formarea unei societăți. În absența educației, a culturii și a sănătății, umanitatea nu are valoare. Sper ca anul 2022 să repozițieneze pe locul principal dialogul și comunicarea de bună credință.

Teatrul Național din Timișoara se pregătește de Anul Capitalei Europene a Culturii, 2023, și avem nevoie de stabilitate, creativitate, o legislație sănătoasă și buget pentru a primi publicul. Sper ca 2022 să ne ajute la punerea în operă a ceea ce ne dorim să lăsăm moștenire după Capitala Culturală. Sunt optimistă, oricât de greu au mers lucrurile, că Timișoara va fi o minunată Capitală Europeană a Culturii, că își va primi pe harta Europei strălucirea binemeritată. Teatrul Național prin Sala 2, Sala Mare, Sala Uțu, Sala A ut Dor, Atelierele Fabrica de decoruri, FEST FDR, Concursul Național de Dramaturgie, prin angajații și colaboratorii săi, prin partenerii naționali și internaționali, prin stagiunea Cloud, unul dintre produsele create sub noile auspicii pandemice, Teatrul Național visează pentru 2022 un an cu săli pline de public, fără restricții, cu spectacole și evenimente, cu un centru de cercetare a noilor arte ale spectacolului, cu oameni curioși, pasionați, tineri și inediți. Dacă aș numi într-un fel anul 2022, i-aș spune *Curaj * Pasiune * Creativitate!

Doina Uricariu

Corespondență din New York

Cum să aleg cel mai frumos Crăciun din viața mea, ca și cum aș alege cea mai frumoasă naștere a Pruncului Sfânt? În fiecare an am învățat că totul trebuie primenit pentru sărbătoare și că bucuria nu trebuie micșorată dacă nu avem portocale sau brazi, ci cozi imense și molizi. Și nici nu trebuie mărită, după câți cozonaci Panetone tronează pe un bufet. Așa că aleg unul dintre frumoasele Crăciunuri, pe care le-am pregătit în casa mea, pe când trăiau și părinții mei, cu mulți invitați, între care și regretatul pictor Alin Gheorghiu cu soția lui Ana Maria Smigelski, o artistă remarcabilă, care ne-a adus sub pom personaje de turtă dulce, pregătită de ea, pictate cu mult dichis. Au fost mulți invitați atunci, Emil Constantinescu, soția lui Nadia și fiul lor Dragoș, Ana Blandiana cu Romulus Rusan, doctorul Mircea Bârsan, cel ce m-a operat prima oară pe cord deschis și e lăudat de toți doctorii americani ce-mi ascultă inima, și soția lui doctor și ea, Monica, apoi minunatul prieten, pictorul Mirel Zamfirescu și minunata lui soție Ria și copiii mei, Alex și Andreea, care mi-au dăruit după ce i-am născut cele mai frumoase Crăciunuri.

La New York, orașul e plin deja de brazi decorați. La Rockefeller Centre s-a aprins deja Bradul imens, într-o ceremonie ce a strâns mii și mii de privitori. Bradul e luminat zilnic între orele 6 am și până la 9 pm și tot spațiul între străzile 48 și 51 și Avenidele 5 și 6 e decorat feeric cu ciorchini de globuri uriașe, ghirlande împodobite cu o imaginație ce exprimă miracolul. Scenele din basme s-au mutat în vitrinele care s-au transformat în spectacole de teatru de păpuși, cu o mulțime de personaje din Disneyland. Nelipsiți sunt îngerii de argint vestind din surlele lor Nașterea Pruncului Sfânt, înșirați pe aleea ce duce la Bradul imens din “Rockefeller Center”. Impresionanți sunt și brazii împodobiți de la „New York Stock Exchange”, și din „Parcul Bryant”. Peisajul metropolei new yorkeze de Crăciun e mai feeric decât în alți ani și au dispărut restricțiile determinate anul trecut de pandemie, când am așteptat cuminți să vedem în grupuri restrânse feeria. Lumea e calmă și vrea să se bucure, la New York, îi numeri pe degete pe cei ce consideră purtatul măștii și vaccinarea o clătinare a libertăților individului. Lumea civilizată nu declară protecția sănătății semenilor un atentat la democrație.

Peste tot aud colinde, în fiecare magazin, pe stradă, iar la „Metropolitan Museum” ascult colinde lângă splendidul pom de Crăciun împodobit cu îngeri și cu scena Nașterii, iradiind sub semnul barocului napoletan. În bradul de la „Muzeul Metropolitan” privesc fascinată colecția splendidă de peste 250 de figuri și personaje emblematice datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o colecție unică adunată în 1925 de Loretta Hines Howard.

Colecția împodobește bradul, în marea sală a sculpturilor medievale, în fiecare an, începând din 1964. Bradul înalt de 20 metri cuibărește strălucind pe crengi, 20 de cherubini și 60 de îngeri, iar la baza lui tronează scena Nașterii. Ea reprezintă până la cel mai sugestiv amănunt lumea ce trăia la Neapole casele lor, păstorii, o fântână, cinzeci de animale diferite, 70 de oameni, bărbați, femei, în costume de epocă, fără să lipsească Magii, Sfântul Iosif Botezătorul, Fecioara, Pruncul Sfânt, născut în iesle, aureolat de raze de aur. Multe din aceste creații sunt atribuite lui Salvatore di Franco, un maestro al vremii în a reda  amestecul dintre real și miraculos. Bradul copleșește privirile, așa cum e așezat lângă ecranul monumental ce separa Corul în Catedrala de la Valladolid, expus permanent în „Muzeul Metropolitan”. Nu departe de bradul coborât dintr-un basm, este expusă o menora magnifică de argint, Hanukkah lamp, datând din anii 1866–1872, care provine din Polonia, din orașul Lvov sau Lemberg. E din argint masiv, are 85.3 x 58.7 cm și a fost dată cu împrumut „Muzeului Metropolitan” de cei ce dețin Colecția Familiei Moldovan, poate cea mai prețioasă colecție de artă religioasă ebraică din lume.

Într-una din zile, vom ajunge și la aripa medievală a Muzeului ca să ascultăm colinde și să vedem, ca în fiecare an, arta împodobirii cu fructe, flori, ghirlande și crengi de brad, menită să sporească sărbătoarea Nașterii Domnului.

Nu a fost Crăciun care să nu mă inspire să scriu poezii, să citesc poezii, să cumpăr ca să dăruiesc cărți celor dragi, să primesc cărți la rândul meu. Biblioteca e și ea un pom de Crăciun, a cărui frumusețe și bogăție mă însoțește zilnic. Cum să ne lipsim de sărbătoarea cărților, în casa noastră?

Timpul scurs de când ne luptăm cu această pandemie ne-a adus tuturor, sper, nu doar restricții, amărăciune și recluziune. Pentru cei blânzi, armonios întocmiți, inteligenți a fost și un timp al înțelepțirii și înțelepciunii. Vandalii nu au avut altceva mai bun de făcut decât să distrugă statui, propagandiștii și neo-marxiștii să țeasa otrava divizărilor, să lanseze noi doctrine, pseudo-coduri ale unei așa-zise lupte cu discriminarea și rasismul care nu reprezintă decât fitilul aprins pentru discriminări și mai periculoase, mai profunde, și de mai mare extindere. Așa s-a ajuns la discriminarea Normalului și Normalității de dragul Anormalului, Excepției, ideilor de nișă și cel mai adesea pseudo-ideilor.

Mult mai gravă decât pandemia, cu toate tulpinile ei, ce-și scot capul precum un virus-balaur, e pandemia propagandei, prostiei, Puterii totalitare ce ne bântuie sub uniforma globalismului, cu toate  indicațiile vigilente și opresive, venite de la tot felul de Uniuni, Fundații, grupuri de lucru, comitete și moguli din media electronică. O nouă uniformă maoistă s-ar vrea produsă de unii și alții în serie globală.

Cum să spunem sau nu “Crăciun Fericit!”, cum să tăiem porcul, cum să rescriem istoria, cum să ne rușinăm că statuile sunt majoritatea din marmură albă și că zăpada, câtă vreme clima va mai rămâne sănătoasă, va cădea, tot albă.

Așa că visul meu care mă îmbrățișează pe mine, pe cei dragi mie, lumea întreagă, natura și cultura care îmi sunt atât de dragi, este să ne păstrăm în matca tradițiilor, diferențelor și asemănărilor dintre noi. Să mai citim, în Ajunul Crăciunului, Facerea și să încercăm să vedem rostul despărțirii Cerului de Pământ, al uscatului de ape, al luminii de întuneric. Și să ne rugăm să trăim într-un timp al zidirii și nu al dărâmării. Să învățăm să-I descoperim imediat pe adevărații constructori care păstrează lumea întreagă și miezul semnificațiiilor întreg. Să fim luptători, nu un cor de dezamăgiți.

George Banu

Teatrolog. Corespondență de la Paris

Crăciunurile copilăriei au fost numeroase fără a-mi lasă o amintire unică, memorabilă. Sărbători mai degrabă laice, cu cozonaci făcuți de bunica mea ajutată de un prieten de al casei și cadouri modeste. Doar în prima iarnă la Paris am trăit deplin experiență sacră a Crăciunului când, împreună cu viitoarea mea soție, ne-am dus într-una din cele mai frumoase biserici, St.Germain l’Auxerrois, la serviciul de noapte și am ascultat slujba cu concentrare și emoție. În penumbră auzeam cuvintele pașnice ale preotului purtând sutană albă și apoi, purificat, am ieșit în orașul iluminat. Iată amintirea mea: Crăciunul de noapte serbat în alt rit decât al nostru, dar salutând același eveniment, nașterea Domnului. Atunci doar i-am resimțit valoarea așa cum în România I-am trăit cu fior Răstignirea și Învierea. Noaptea e propice credinței.

2O21 a fost un an în care am cules roadele constrângerii din anul precedent când singurătatea impusă m-a imobilizat la birou și am resimțit nevoia de « a sfârşi ceea ce am început » cum spune  Dalai Lama. Mi-au apărut „Povestirile lui Horațiu” la editura Tracus, „Viață și teatru” la Polirom, „O lumină în inima nopții” la Nemira. Și totuși anul ce se încheie a fost un an greu, un an sfâșiat între « Go and stop », « Pleacă și stai » , an bipolar, spasmodic,  an incert. « Nu știm din ce e făcută ziua de mâine » - am trăit tot timpul pe nisipuri mișcătoare. A fost și anul morții neprevăzute al lui Ion Caramitru. Îi port încă doliul.

Ce aștept ? ….să se termine « așteptarea » și să nu mai pronunțăm cuvântul « mâine » cu neliniște. Să regăsim curajul urărilor pe care azi nu îndrăznesc să le mai fac.

Felix Alexa

Țin minte că cele mai frumoase seri de Crăciun erau în perioada în care mai credeam în existența lui  Moș Crăciun cu toață ființă mea de copil.

Am crezut până la o vârstă destul de înaintată. Îmi aduc aminte că eram emoționați, eu și fratele meu, stând în seara de Ajun într-o tensiune a așteptării cadourilor ce apăreau miraculos sub brad. Era o stare pe care mi-o amintesc perfect și acum, un amestec de bucurie și frica că miracolul poate nu se va produce.

Mă certam la școală cu niște colegi ce aflaseră deja secretul apariției darurilor și apăram cu înverșunare, ce părea unor "cunoscători" ridicolă, existența acelui personaj miraculos care uneori îmi ghicea perfect dorințele ascunse. Un Moș Crăciun ce avea cu atât mai mult mister și farmec cu cât era înlocuit politic în anii copilăriei mele, petrecute în plin comunism, de un surogat acceptat ideologic, Moș Gerilă.

Într-un an, bunicul meu din partea mamei, care era preot, a apărut în noapte în chip de Moș Crăciun, simplu, fară niciun accesoriu roșu, doar cu un palton negru și cu barba albă, de vată, cum aveam să aflu ulterior.

Apăruse din camera cu icoane, și deodată senzația de miracol era cu atât mai intensă, de neuitat chiar, după aproape 50 ani.

Ani de zile mai târziu, încă credul și naiv, cotrobăind prin casă înainte de un Crăciun, în urma unei discuții aprinse la școală despre existența lui Moș Crăciun, pe care o apăram încă, am găsit ascunse cadourile ce aveam să le primesc peste câteva zile.

Am realizat brusc totul și cu o imensă dezamăgire am izbucnit în lacrimi. Miracolul se destrămase violent.

Între emoția așteptării din fiecare an și evidența "regiei" părinților era o prăpastie în care inocența mea s-a prăbușit dureros.

De atunci, ceva din farmecul Crăciunului s-a pierdut... dar iată că renaște acum în pandemie, când așezatul și împodobitul bradului mi-au redeșteptat o bucurie a sărbătorilor, în timp de dezastru generalizat. Gestul acesta simplu își recapătă un sens simbolic, uitat cumva în condiții normale.

Ciudat și confuz acest an 2021. Un an al speranței că vom scăpa de efectele pandemiei, dar și al dezamăgirii totale pe fond de perspectivă sumbră și pentru 2022.

Un an 2021 al reducerii masive a bugetelor teatrelor, un an în care orice plan profesional a fost decalat sau anulat, pentru majoritatea dintre noi.

Un an al unor tensiuni și dezamăgiri ce țin de lumea teatrală. An al unor dispariții a unor artiști importanți, cum a fost cea a lui Ion Caramitru, dar și al unor rupturi între colegi de breaslă, la proporții  necunoscute înainte. Un an în care mediocritatea a început să aibă un tupeu nefiresc și să dorească puterea nemeritat. O explozie a tupeului și frustrărilor tuturor mediocrilor din teatrul românesc. Și nu sunt puțini...

An în care vremea s-a încălzit anormal, iar relațiile umane s-au răcit nefiresc.

Altfel, un an în care am făcut și reluat câteva spectacole dragi, ”Lecția” de Ionesco la Teatrul Nottara, ”Cine sapa groapa altuia” de Băieșu la Teatrul Dramaturgilor și „Adio domnule Haffmann” la Teatrul Național din București.

Aștept de la 2022, aproape iluzoriu, să fie anul în care revenim total la normalitate.

Aștept ca noii guvernanți să nu lase, ca toți ceilalți, cultura pe ultimul plan. Îmi doresc să-mi pot duce la capăt proiectele și să văd în fruntea teatrelor directori capabili, nu impostori cu ifose. Să conteze teatrul de calitate și nu toate șușele mediocre ce au invadat teatrele de stat cu consimțământul vinovat al directorilor de instituții subvenționate.

Altfel, firesc, îmi doresc să fiu sănătos și să mă bucur de tot ce înseamnă imprevizibilul vieții.

Visez să trăiesc într-o lume mai normală, mai politicoasă, mai umană și, mai ales, mai puțin distrusă de  virus și tehnologie excesivă. Pentru că avansul tehnologiei înseamnă implicit o secătuire a relațiilor umane adevărate, profunde. Și, dacă încă îmi place să fac teatru, e pentru a lucra cu această materie umană totdeauna surprinzătoare.