Alchimistul Băsescu

Alchimistul Traian Băsescu a transformat metalele rare scumpe – germaniu, galiu, vanadiu, molibden, titan, cobalt, nichel, wolfram - în aur ieftin şi i-a dat că BNR ar putea să-şi mărească cu el rezerva şi să emită lei “nu din banii populaţiei, nu din taxe de stat”, ci “din nimic”. Ar fi putut să adauge că făcând pact cu diavolul a obţinut şi elixirul tinereţii, precum Faust. Însă el a preferat să ţină secret acest aspect şi l-a aprofundat pe primul: "Nu ne opreşte nimeni ca în loc de euro şi dolari să ne mărim rezerva în aur, dar nu ne opreşte absolut nimeni. Şi într-un moment extrem de convenabil. La momentul în care BNR ar cumpăra aur ar face emisiune de lei". După care a trecut peste existenţa Băncii Centrale Europene şi a spus că dacă această achiziţie de aur ar avea loc atunci când România ar fi în zona euro, BNR ar putea emite euro.

Eu nu ştiu dacă acela care l-a sfătuit pe preşedintele Băsescu să emită BNR lei pe bază de aur e acelaşi care l-a consiliat să proorocească creşterea ratei şomajul când aceasta s-a micşorat ori să vorbească de excendentul balanţei comerciale când balanţa de plăţi era pe plus. Important este însă la ce preţ ar trebui să cumpere banca centrală aur. Şi aici problema ar fi că din 2002 nu mai putem certifica lingourile cu „good delivery”, ceea ce însemnă că metalul galben nu se poate tranzacţiona la preţul pieţei pentru a fi inclus apoi în tezaur. După care, cu aurul, nu se poate face pur şi simplu o emisiune de lei, pentru că internaţional el nu se cotează şi tranzacţionează contra lei. Eventual se poate recurge la un swap cu euro sau dolarul – monedele în care se cotează şi tranzacţionează metalul – şi abia după aceea se ajunge la ideea povăţuitorul prezidenţial de a se extinde masa bănească cu ajutorul aurului. Pentru că pe noi asta ne doare, şi din acest motiv facem arierate, fiindcă nu ne ajunge masa monetară.

Şi totuşi există o metodă de a creşte masa monetară şi fără să achiziţioneze BNR aur şi să se recurgă la swap-uri cu euro sau dolarul. Dacă se măresc dobânzile şi se atrag capitaluri pe termen scurt, lichiditatea oferă guvernului răgazul să facă reformele structurale de care i-a amintit guvernatorul Isărescu. După care fiscalitatea poate scădea spre ratele implicite de încasare pe care le-a prezentat zilele trecute opiniei publice Consiliul Fiscal. Iar apoi, pe seama stimulării mediului economic, vin capitalurile pe termen lung, care cresc competitivitatea şi productivitatea, în paralel cu o mărire neinflaţionistă a masei băneşti.

Vedeţi ce „tehnologie” nepoluantă am găsit? Pentru asta e nevoie doar să avem conducători care să înţeleagă ce li se întâmplă şi să încerce prin reforme structurale să facă statul mic, politica fiscală să devină flexibilă, adică să nu mai acţioneze într-un singur sens, restrângând consumul, ci să se poată şi relaxa. Pentru că în caz contrar rămânem încremeniţi în aceeaşi „paradigmă” extensivă. De fiecare dată când se schimbă puterea apare întrebare: Pentru noi ce a mai rămas de furat?