„Alo, școala de business și bune maniere?”. „Doar maniere!”

E de la sine înțeles că respectarea contractelor cu clienții și partenerii, precum și a legii, reprezintă temelia capitalismului. Drepturile tale (de proprietate și celelalte) sunt limitate de drepturile egale ale tuturor celorlalți și ale fiecăruia în parte. Fără încrederea că promisiunile și angajamentele vor fi respectate nu pot exista tranzacții voluntare. În interiorul acestor reguli, urmărirea interesului propriu este perfect legitimă, iar succesul în afaceri depinde oricum de cât de bine îți servești semenii. Economia de piață este „socială” prin natura ei.

Și totuși, concepte precum „etica în afaceri” și „responsabilitatea socială corporatistă” (CSR), care au la bază presupoziția nemărturisită că urmărirea profitului este dubioasă moral și trebuie contrabalansată cumva, au devenit de rutină. Mai precis, au devenit o industrie în sine, cu firme specializate extrem de rentabile, consultanți, experți și traineri bine plătiți.

Mai recent, stimulat și de reglementări „antidiscriminare” tot mai bizantine și stufoase, CSR-ul se concentrează pe rasă și gen. Corporațiile fac paradă cu strategiile lor de promovare a femeilor și a minorităților rasiale, etnice și sexuale, inclusiv prin impunerea de cote de participare în board-uri, ca și cum aceste categorii nu ar fi capabile să se impună prin merit (idee evident falsă). Nicio companie mare nu mai poate rezista în războiul PR-ului fără un departament de promovare a diversității, iar corectitudinea politică pe rețelele de socializare a devenit criteriu de angajare și motiv de concediere.

Evident, doar marile corporații își permit aceste „investiții” în imagine, din generoasele marje de profit asigurate și de reglementările oligopoliste favorabile. Ce e însă cu adevărat îngrijorător este că firmele se comportă tot mai mult ca niște politicieni care vor să atragă voturi, în detrimentul misiunii lor primordiale de a satisface cererea consumatorilor.