Biografii dezacordate

Ca tot omul, am citit biografii in copilarie si in prima tinerete, printre altele o carte semnata de Emil Ludwig, admirabila istorie a vietii lui Magellan. Mi-au trebuit multi ani ca sa aflu ca Magellan, portughez de origine, educat la faimoasa scoala de navigatie de la Sagres (lista absolventilor ii include pe Cristofor Columb, pe Vasco da Gama), era de fapt un dezertor ordinar, un tradator care a fugit in Spania cu harti si documente din arhivele secrete ale Portugaliei (pe atunci mare, imensa putere imperiala, care isi impartea cu ajutorul Papalitatii intreaga lume, jumatate-jumatate cu Spania) si si-a gasit sfarsitul pe undeva prin Insulele Filipine, ucis si probabil mancat de indigeni. Nu conteaza, mirodeniile aduse de singura nava care a supravietuit inconjurului lumii, "Victoria", (simbolic, nu-i asa?) au acoperit cu pretul lor costul expeditiei. Dar peste putina vreme Portugalia si mai apoi Spania paraseau marea scena geopolitica in favoarea Angliei si Olandei, care, la randul lor...

Dupa ce am citit o biografie si cateva volume de corespondenta ale lui Mozart (evident, unul dintre idolii mei muzicali), m-am hotarat sa renunt pentru totdeauna la astfel de lecturi, nu voiam si nu vreau sa-mi stric gustul si cheful afland detalii dezagreabile legate de nume si oameni pe care ii iubesc.

N-am avut norocul asta. Si am aflat tot felul de lucruri neplacute, uneori penibile, alteori la limita tragicului, legate de eroii mei culturali.

Cuvantul biografie apare in expresii des vehiculate in romanele de spionaj - vezi presiune biografica, adica santaj, alaturi de formule ca retrogradare maxima (asasinarea unui agent) sau terminare cu prejudiciu extrem (asasinarea unui agent inamic), ca sa nu mai pomenim afacerile umede (crime, pur si simplu) intrate in nemurire prin numele unui departament al KGB-ului. Dar numarul cititorilor de biografii se rareste, probabil din cauza unui sir de dezamagiri, fara legatura directa cu eroul (sau eroina) acestora.

Ca unul dintre cei care au renuntat sa mai citeasca biografii ma simt dator cu o explicatie, cel putin. Am avut norocul sa ajung de cateva ori la Paris, nu am ratat nicicand ocazia de a face o lunga plimbare spre Sud, dincolo de Observatorul Astronomic, spre inchisoarea La Sante, unde m-am dat, ca de obicei, in spectacol, injurandu-i pe francezi, incapabili sa puna pe zidul puscariei macar o placa modesta pe care sa scrie: "Aici a fost intemnitat poetul Guillaume Apollinaire...".

Am cautat prin tot Parisul un semn al trecerii prin metropola a autorului "Cantecelor lui Maldoror", genialul adolescent Lautreamont. Nu l-am gasit.

Pe malul Senei, pe Quai d’Orsay, am sperat sa gasesc pe peretii Ministerului de Externe macar o mentiune a trecerii prin acele locuri a unuia dintre marii poeti ai lumii, Saint John Perse (pur intamplator, laureat al Premiului Nobel). Nici vorba.

In 1995 am gasit intr-un anticariat din Bucuresti (la Biserica Zlatari) un Lautreamont in editia Pleiadelor. Poetul meu a lasat in urma un text atat de concis, incat astazi este publicat in tandem cu un obscur poet catolic (Germain Nouveau). Si ce ramane in urma celui care a scris cea mai monstruoasa scena din istoria poeziei (Voici la folle), povestea cainelui lui Maldoror care siluieste si ucide o copila? Mai nimic. Scrisori catre editor, simple cereri de avansuri, scrisori catre proprietari, cereri de pasuire cu plata chiriei.

Peste cativa ani mi-am putut permite sa-mi cumpar volumele lui Apollinaire si Saint John Perse tot in Pleiade. Saint John Perse, poetul unor imense spatii istorice, dar si al unor nostalgii tacute legate de sederea pe o insula pustie, lasa in urma sa discursurile si scrisorile unui modest birocrat. Cat despre Apollinaire, am aflat ca a fost inchis la inchisoarea Sante timp de patru zile pentru neplata unei meschine datorii. Poetul care a scris "A la Sante", sumbru joc de cuvinte intre inchinarea unui pahar si detentie, care facuse orice, inclusiv publicarea de pornografie originala (Les Onze Mille Verges) sau tradusa (John Cleland, Aretino, Petronius) in editura sa repede falimentara din Piata Fuerstenberg, impusca francul (la propriu!) fara mare succes.

Toate astea le-am aflat intr-o noapte de insomnie pe care mi-am petrecut-o citind biografiile poetilor mei favoriti. A fost ultima mea lectura de biografii.

La ce bun? Vreau oare sa aflu ca Mozart era mare iubitor de obscenitati, eventual sa-i lipesc un diagnostic? Nu. Nu vreau sa stiu nici ca dictatorul argentinian Juan Peron (sotul faimoasei Evita) l-a destituit pe Borges din postul de director al Bibliotecii Nationale din Buenos Aires si l-a numit inspector de pasari domestice in piata centrala a orasului. Ar fi inutil. Sau sa ma intreb: "Cine plange pentru gainile sacrificate, Argentina?".