De ce nu-și recunoaște clasa politică falimentul?

Dacă ne uităm la candidaţii rămaşi pe scena politică, după ce au fost „răriţi” de DNA, ne întrebăm de ce clasa politică nu-şi recunoaşte falimentul? Iar dacă discutăm de asta, vorbim de o îndatorare în exces, ce trădează corupţia generalizată. Din acest motiv a apărut DNA.

Din păcate, însă, politicul refuză să facă ceea ce este adecvat într-o asemenea situaţie. În loc de relaxare fiscală, încearcă să-şi „albească” trecutul cu suprataxa-re. Deşi trebuie să fii orb, ca să nu vezi că trendul mondial e de a impulsiona DNA-urile să elibere-ze economiile de sub influenţa politicului. Habar n-am dacă o astfel de mişcare s-a conjugat cu primăvara arabă, dar ştiu că a existat un precedent în Italia: operaţiunea mani pulite. Cu precizarea că ceea ce se vede acum în România va ajunge, cu siguranţă, în întreaga Uniune Europeană.

Tehnic vorbind, dacă acceptăm că ne confruntăm cu o criză a datoriilor suverane, singura metodă de a le face sustenabile este lărgirea bazei de impozitare. Însă nu în sensul măririi taxării, ci al liberalizării pieţei şi încurajării iniţiativei private, care să genere-ze noi locuri de muncă, ceea ce înseamnă, implicit, o reducere a influenţei politicului în economie şi încartiruirea strictă a acestuia în elaborarea legislaţiei, menită să stimuleze activitatea sectorului privat.

Ceea ce trebuie să facă politicul, ca să iasă din capcana pe care singur şi-a întins-o, este să capa-citeze persoane cu profil total diferit faţă de cele de până acum, capabile să imprime societăţii o dezvoltare economică. Cu alte cuvinte, dacă până în momentul de faţă clasa politică a funcţionat într-un context al exploatării iniţiativei private, în prezent e necesar să o încurajeze. Să schimbe perspectivele, pentru ca acestea să devină favorabile din punct de vedere economic.