Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a făcut o declaraţie care m-a mirat: “Dacă te-ai dus la o dobândă de 5-6% în euro sau dolar, nu credeţi Dv. Deponentule că v-aţi asumat un risc câtă vreme dobânzile în lume sunt de 1-2%?”. M-a surprins pentru că dă impresia că deponentul ar fi investitor la fond mutual. Or profilul de risc nu-l dă preţul, ci instrumentul la care apelează.
Aşadar guvernatorul Isărescu induce ideea că dacă dobânda la depozitele în euro în România se plasează mult peste cea din uniunea monetară europeană se schimbă profilul celui care economiseşte, omiţând să discute de riscul sistemic. E limpede că deponenţilor trebuie să le fie remunerate economiile mult peste dobânzile care se văd pe pieţele mature din Vest atunci când funcţionează într-un mediu care se confruntă cu un risc sistemic mare, ceea ce face să fie incertă şi greu de evaluat calitatea activelor băncilor.
Iar atât timp cât nu ai o evaluare a riscului sistemic, pe care să ţi-o asumi prin intermediul dobânzii de politică monetară, este imposibil să generezi încredere. Am mai discutat de Polonia şi Turcia, modelele favorite ale premierului Victor Ponta. În niciuna dintre aceste ţări oamenii de afaceri n-au fost deranjaţi de dobânzile mari pentru că mediul economic a fost bun. Ba Turcia a funcţionat cu dobânzi de 60% timp de două decenii, şi a reuşit, din ce a produs, să plătească o datorie semnificativă către FMI.
Revenind la discuţia legată de profilul de risc, merită reiterată deosebirea dintre plasamentele în depozite bancare şi cele la fonduri mutuale. Fondurilor de investiţii afişează nişte randamente din trecut, ce se constituie într-un exponent vizual puternic în prezent, dar nimic nu garantează că ele vor fi menţinute pe viitor. În timp ce depozitele - instrumente cu venit fix - oferă un câştig cert, stipulat dinainte într-un contract. Cu alte cuvinte, la un fond mutual se vede că anterior randamentul s-a plasat la un anumit nivel şi pe seama performanţei din trecut se încearcă câştigarea de noi clienţi. La o bancă, dobânda fixă plătită deponenţilor nu depinde de evoluţia activelor şi deci nu comportă risc pentru client.
Dar în ciuda acestor evidenţe trendul general în UE e acela de a-i considera pe cei care economisesc investitori. Chiar dacă politicienii n-au micşorat taxele ca să readucă încrederea în mediul de afaceri pentru a se putea investi. De aici se vede că atunci când clasa politică greşeşte, nu recunoaşte, ci încearcă să ancoreze anticipaţiile publicului cu forţa.
Şi ar mai fi un lucru de subliniat. Se observă că a avea o clasă de mijloc care economiseşte nu mai reprezintă un comportament sănătos. E bine să se îndatoreze şi ea ca să nu fie transformată din deponent în investitor pentru a suporta pierderile. Cum a făcut clasa de mijloc din România, care avea economii, însă le-a cheltuit pentru a achiziţiona nişte imobile pentru care s-a mai şi împrumutat. Şi după cum sunt mai relaxaţi cei care au datorii decât aceia care au economii, la fel se liniştesc şi statele cu gândul că e mai bine să le ia oamenilor banii decât să le păstreze încrederea.
