Din Lista lui Hodor lipsește Popescu Spionul!

Toată lumea știe că- de la Andre Gide cetire!- se numește jurnalism tot ceea ce ne va interesa mâine mai puțin decât azi. Așa că nu văd de ce ne-ar mira faptul că faimoasa listă a celor 200 de (presupuși) colaboratori ai spionajului, datând,zice-se, din 1985,a intrat în uitare la scurtă vreme după ce fusese publicată în oficina GDS-istă, revista „22”. Dar tăvălugul uitării, care zdrobește fără cruțare știrea zilei, este numai unul dintre factorii care au cauzat aruncarea acestei imunde maculaturi acolo unde îi este locul. Adică la coșul de gunoi. Ceea ce, însă, nu înseamnă că subiectul este închis. Dimpotrivă, el trebuie discutat, cu argumente și dovezi anume pentru a le astâmpăra acestor zvonaci programați cheful să recidiveze încredințați fiind că nu își vor căpăta sancțiunea morală și civică pentru ticăloșia lor. Un merit deosebit revenind, în cazul de față, istoricului Florin Abraham care, cu texul pe masă, a demonstrat abjectele substraturi ale acestui demers care l-a vizat în mod deosebit pe proaspăt alesul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, dar prin care s-a încercat și punerea sub blam public a altor personalități ale vieții culturale românești. Una dintre aceste personalități de marcă  fiind academicianul profesor Gheorghe Vlăduțescu, eminent istoric al filosofiei și care, de altfel, a și anunțat că îi va da în judecată atât pe iscălitorul făcăturii, Mădălin Hodor, cât și pe unul dintre cei care i-au aplaudat la scenă deschisă mizeria, adică pe Vladimir Tismăneanu. Care Vladimir Tismăneanu, în silul său brevetat, nu a găsit alt argument care să dovedească susținerilor hodoroage decât faptul că eminentul cărturar și dascăl al atâtor generații, Profesorul Gheorghe Vlăduțescu, „se  îmbăta cu de-alde Boboc și Cazan”.

 Fie și trecând,deocamdată, peste faptul că mojica zicere îi viza pe profesorii Al Boboc și Gh. Al. Cazan- prestigioși profesori și cercetători în domeniul istoriei filosofiei-, nu pot să nu observ că povestea  asta cu îmbătatul aduce atât de bine aminte de isprava povestită, odată, de Mihai Ralea despre cele două țațe care discută … filosofie. La un moment dat, ajunsă în pană de idei, una dintre țațe exclamă cu năduf:,,Așa îmi trebuie dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă!’’ Mai este nevoie și de alte argumente pentru a confirma similitudinea între comportamentul cuconiței cu pricina și cel al denigratorului fostului său profesor din facultate? Cu siguranță că nu!

 Numai că, ghinion de neșansă!, argumentele cu care putem demonstra tembelismul otrăvit al făcăturii lui Mădălin Hodor et comp nu se opresc aici. De exemplu, și profesorul Gheorghe Vlăduțescu și regretatul Ion Mihăilescu figurează în lista lui Hodor ca… filologi, când, de fapt, primul era,la acea data, profesor de istoria filosofiei, iar cel de-al doilea profesor la secția de sociologie din Universitatea București. Orice om cu scaun la cap își pune,atunci, întrebarea:  chiar atât de superficial se lucra, pe linie de cadre, la vârful spionajului regimului ceaușist? Sau, mai degrabă, nu avem în fața ochilor decât o însăilare tembelă și rasolită în ultimul hal? Ceea ce, între noi fie vorba, ar trebui să le dea serios de gândit celor care i-au comandat lui Mădălin Hodor să facă treaba asta sau,mai rău, celor cărora individul pretinde că le-a făcut un serviciu...

 Dar asta nu-i totul, vorba spotului publicitar, pentru că marea, zdrobitoarea gugumănie, acum vine! Așadar, la numărul 155, găsim numele lui Pavel Perfil, din redacția revistei „Tribuna României”. Lăsând la o parte faptul că regretatul meu coleg de la ,,Scânteia tineretului’’-și nu de la „Tribuna României”!- era un om de o alcătuire sufletească de mare frumusețe care nu i-ar fi permis să se preteze la a juca  cu mască și fără mască, așa după cum impune condiția unui colaborator al serviciilor de spionaj sadea, a existat în biografia(inclusiv… pe linie de cadre!)a dragului nostru Pafka, un amănunt care , din start, îl scotea din joc. Este vorba despre apartenența sa la cercul adepților lui Bachus! Credeți-mă, vă rog, că fac această afirmație în deplin cunoștință de cauză și,desigur, păstrând distanța cuvenită pentru adevărații performeri în materie! Prilej cu care resping categoric mizerabilul gest de a-i trece numele lui Pavel Perfil, prozator și reporter de mare valoare, amintind, spre a-mi întări afirmația, și năprasnica vorbă a altui regretat prozator, Nicolae Velea, trântită verde în față unui ins care se lăuda, la cârciumă firește, cu o asemenea îndeletnicire: „Cum  poți, mă, să fii securist, că tu te îmbeți înaintea subiectului?”  

 Acestea ar fi doar câteva dintre motivele pentru care numesc așa-zisa listă a colaboratorilor serviciilor de spionaj nu doar ca pe o mârșăvie inadmisibilă, dar și ca pe o dovadă de  crasă prostie. Dar, pentru că suntem la sfârșit de săptămână, haideți să punem punct discuției cu o anecdotă pe acest subiect. Anecdotă pe care, cu ani în urmă, am publicat-o tot aici, în coloanele „Jurnalului’’, dar care se potrivește de minune în cazul de față. Se povestește că, tot pe atunci, prin anii 80 și ceva ai veacului trecut, spionajul imperialist parașutează, un agent care urma să ia legătura cu un acoperit care locuia în Capitală. Merge, deci, spionul, pe la 3 noaptea, la adresa indicată din cartierul Balta Albă, sună la ușă și dă parola: „Carne de vier cumpărăm !’’ Numai că bătrâna care ii deschisese auzea cam greu, așa că insul trebuie să repete de vreo trei sau patru ori parola. Până la urmă, bătrânica se dumirește: „Ahaaa, pe tovarășul Popescu spionul îl căutați? Dar numai stă aici, s-a mutat în Drumul Taberei. Stați, că vă dau imediat adresa, numărul de telefon și parola cea nouă’’.

 Chiar așa, de ce lipsește  tocmai Popescu spionul din lista lui Mădălin Hodor?