„Doamne, fă-i nemuritori pe părinţii care mor!”

„Fă-i mai tineri decât noi, plini de boli şi suferinţi ne întoarcem în pământ, Sărut-mâna, tatăl meu, sărut-mâna, mama mea, eu sunt cel ce va urma!”. Teribila rugă a lui Adrian Păunescu nu s-a putut îndeplini chiar în cazul lui, al Poetului. S-a stins acum zece ani, el care a fost în orice o văpaie, care i-a adus pe cei din jur la punctul de fierbere etern ca şi el. El, care prin trăirile sufleteşti ardea până la scrum, s-a ridicat prea devreme la Cer, la doar 67 de ani. El, vâlvătaia, a avut inima aşa de şubrezită încât aceasta s-a stins ca o candelă rămasă fără sfântul untdelemn. Câtă poezie genială ar fi născut Adrian Păunescu dacă soarta i-ar mai fi dăruit câţiva ani. La patul de la Terapie Intensivă, cu pompare de oxigen în plămâni, cu perfuzii pe ambele braţe, Adrian Păunescu i-a dictat lui Andrei ultima lui poezie, încheind o operă uriaşă cu versul-rugăminte: să-i dea soarta încă viaţă, ca să vadă „minima dreptate pentru ţara mea”! „Primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost, poți să pleci, suntem reci, iarnă ni-i pe veci” şi cuibul le e stricat la streşini, ia-ţi primăvară cocorii imigranţi şi te du! „Eu vin la nunta ta, iubito, şi nu voiesc nimic să-ţi cer, dar roagă-ţi naşii să mă lase să-ţi cânt din uşă leru-i ler. Colindător fără de casă, colindător fără noroc, un strop de vin şi-un strop de pâine, îţi cânt şi-apoi o iau din loc”! L-am întrebat pe Adrian Păunescu în emisiunea mea de la Antena 1 dacă ar putea să-și aleagă altă perioadă de istorie care ar fi aceea. Mi-a răspuns spre neuitare: „Aş vrea să fiu pământul care s-a prins de ghetele ţăranilor români care mergeau pe lângă căruţele lor cu familia spre Câmpia Blajului să voteze Unirea!”. „Mihai Viteazul intră-n catedrală şi are harta Daciei în mâini, într-însul Burebista se răscoală, și-apoi pe vatra lor se nasc români!”.