Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E atâta Eminescu în România şi atâta Românie în Eminescu încât îi dai dreptate lui Sorescu „şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, i-au zis Eminescu”. Uneori îi aud de departe pe Doina şi Ion Aldea Teodorovici „mă uscam de dor, în piept cu plânsul, nu ştiam că dor mi-era de dânsul, nu ştiam că doina mi-o furară, cu străvechea şi frumoasa Țară”. Eminescu este o împărtăşanie de care avem nevoie pentru a ridica privirea. Aşa cum se înălţa fruntea de geniu în acea fotografie, cum se ducea spre univers privirea Simbolului neamului românesc. Personalităţi importante au regăsit în Luceafărul gânduri vizionare care au precedat teoria relativităţii a lui Einstein. Şi poza aceea mângâiată de dor de El îmi îndreaptă paşii pe lângă clădirea unde a fost spitalul de boli nervoase, acolo Eminescu a fost împins în moarte. Am avut în mână protocolul autopsiei, nicio urmă de sifilis şi l-au otrăvit zilnic cu mercur. După ce s-a întors de la sanatoriul din Germania, unde nu i s-a mai dat mercur, Eminescu era atât de limpede, încât a tradus din sanscrită. Nu pot suporta imaginea cumplită cu Eminescu în cămaşă de forţă îmbrâncit într-o căruţă cu coviltir şi adus de la cheiul Dâmboviţei până la ospiciu în urletele neputinţei . S-au răzbunat pentru românismul lui, pentru articolele de unire a Transilvaniei cu Ţara, dar şi datorită unor meschine intrigi de budoar pentru că Eminescu era foarte iubit de femei. Au intrigărit ca să-i strivească sufletul cu bârfa că Veronica l-a înşelat cu Caragiale, neadevărat, alta a fost supărarea pornind de la nişte scrisori compromiţătoare ale lui Maiorescu. Creangă, Veronica, nenea Iancu Caragiale şi poporul român nu l-au trădat pe Eminescu.
