Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se numeşte autoconsum şi îi e dedicată principala activitate economică din satele româneşti: agricultura de subzistenţă. Două treimi din exploataţiile agricole româneşti produc numai pentru propriul consum, în vreme ce în Ungaria procentajul scade sub jumătate, iar în Polonia ajunge la o treime. Asta le permite ungurilor şi polonezilor să susţină că agricultura lor e conectată la economia de piaţă, pentru că produsele agroalimentare sunt destinate în principal comercializării, nu autoconsumului.
Dar mai importante decât aceste consideraţii sunt calculele privind autoconsumul. În prima parte a anilor 2000, acesta contribuia, alături de economia subterană, cam la o treime din creşterea PIB. Totuşi românii nu se hrănesc cu PIB, ci cu pâine, carne, lapte, ouă. Cât din acestea provin din propria producţie? Deducând cumpărările de produse alimentare de bază din totalul consumului, rezultă că autoconsumul a reprezentat în 2012 următoarele procentaje din totalul produselor consumate de gospodările rurale: pâine - 14,68%, mălai - 74,57%, făină - 25,62%, carne - 46,34%, lapte – 56,65%, brânzeturi – 52,31%, ouă - 82,15%, fructe -44,25%, legume – 60,2%, băuturi alcoolice - 54,69%.
Dar, paradoxal, autoconsumul e mare şi la oraş. Astfel, 6,5% din cantitatea de pâine, 41% din cea de mălai, 13-18% din cea de carne, lapte, brânză şi fructe, un sfert din cea de legume, ouă şi făină, şi o treime din băuturile alcoolice consumate sunt produse în propria gospodărie urbană.
Ce să înţelegem, că oamenii cresc găini în balcoane, porci în boxe, vaci în garaje, acolo unde au şi un alambic de ţuică? Nu, nicidecum. Aţi traversat vreodată cu maşina comune mai răsărite şi la un moment dat v-a surprins un indicator pe care scria că de fapt treceţi printr-un oraş? Ei bine, din 320 de oraşe câte are România, mai bine de 50 sunt comunele ridicate la rangul de urbe după anul 2000, într-un exerciţiu de mare curaj având în vedere scăderea populaţiei României, asociată cu migraţia externă şi cu migraţia internă dinspre aşezările mai mari spre cele mai mici.
Pentru ca o comună să aspire la rangul de oraş trebuie să aibă cel puţin 5.000 de locuitori, să îndeplinească o serie de condiţii privind infrastructura, şcolile şi alte spaţii edilitare, mergând până la obligativitatea ca minimum trei sferturi din populaţie să nu fie angrenată în agricultură. Din nefericire însă, multe dintre comunele ridicate la rangul de oraş nu întrunesc aceste condiţii. Astfel se ajunge ca peste 20% din produsele alimentare de bază consumate în mediul urban să nu provină din comerţ, ci să fie produse în gospodărie. În vreme ce în regiunea Bucureşti-Ilfov, unde nimeni nu-i poate contesta Capitalei statutul de oraş, doar o zecime din mărfurile agroalimentare şi băuturile alcoolice sunt realizate în propria gospodărie.
Ca să rezumăm, România e de fapt mult mai rurală decât arată recensământul. Practic, prin declararea acelor comune în oraşe s-a reuşit să se păstreze raportul oraş-sat la 54%-46% ca în prima parte a anilor ’90, în ciuda sporului natural negativ şi a migraţiei inverse de la oraş la sat.
