Mâncăm puţin şi scump

Românii mănâncă puţin şi scump în comparaţie cu ceilalţi europeni. În coşul nostru de consum, alimentele ocupă o pondere de 32%. Procentaj mult peste cel din Cehia (17,77%), Polonia (20,07%), Ungaria (20,1%), sau Lituania (25,29%). Şi dublu faţă de media UE-27, de 15,41%!

E clar ce s-ar întâmpla dacă salariile ar fi de 650 de euro, ca în Polonia, şi nu de 380 de euro ca la noi: alimentele ar reprezenta sub un sfert din coş, nu o treime. Cu alte cuvinte, preţul alimentelor este de circa 120 de euro lunar în ambele ţări, iar discrepanţa vine din diferenţa de venituri. Dar aici apare o întrebare: putem majora salariile peste noapte la 650 de euro, fără să ţinem seama de câştigurile de productivitate? Pe termen foarte scurt, în preajma alegerilor, se poate. Numai că apoi vine inflaţia să aducă puterea de cumpărare din locul de unde a plecat.

Ca să fim mai expliciţi, deşi românii încasează lefuri de 380 de euro lunar, atunci când vine vorba de preţuri se vede că ele nu sunt departe de cele ale unor ţări unde angajaţii primesc salarii duble. Iar dacă ne uităm doar la preţul alimentelor observăm chiar că sunt mai mari. În Polonia acesta reprezintă 61% din media UE, la noi 67%. 

Iar nivelul productivităţii oferă explicaţia. În timp ce noi - cu o productivitate care reprezintă jumătate din media UE - cheltuim o treime din bani pe alimente, polonezii au ajuns la trei sferturi din productivitatea comunitară şi îşi permit să aloce sub un sfert din venituri pe mâncare.

Dar, din păcate, de fiecare dată când în România se vorbeşte de productivitate cei care observă că-i redusă omit să spună şi de ce. Uită să semnalaze că, la noi, competiţia politică s-a amplificat permanent în dauna celei economice. Că politicul deposedează economicul de o cantitate din ce în ce mai mare de resurse pe care le direcţionează spre zonele unde are interes, lăsând piaţa fără “materie primă”. Şi apoi, cu pieţe subţiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce avem cea mai înaltă inflaţie din UE...

Aşadar, ceea ce uită mereu să amintească analiştii, care constată pe la seminarii că productivitatea e scăzută, este faptul că aceasta trebuie gestionată pentru a putea creşte. Iar de asta n-are cum să se ocupe tot statul. Fiscul şi banca centrală nu pot decât să să restricţioneze consumul. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: Pieţele!
Coincidenţa face ca toţi est-europenii care au aderat înaintea noastră la UE să aibă pieţe de capital mai dezvoltate. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afaceri şi produse ce să vezi? Substituie importuri sau generează exporturi.

Cheia prosperităţii constă deci în creşterea productivităţii prin eficientizarea alocării resurselor şi sporirea acumulării de capital, dar aceste procese se manifestă lent dacă economia nu funcţionează pe principiul unei veritabile economii de piaţă. Statul român a arătat cel mai puţin respect pentru proprietate dintre ex-comuniştii integraţi în UE, ceea ce explică decalajul de dezvoltare dintre noi şi polonezi, cu care am pornit umăr la umăr în tranziţie.