Stat, ideologie, conflict

Nici un stat nu îşi este suficient sieşi – niciun stat nu este auto-suficient; ideologia, în orice mod şi-ar afla structura, oricum s-ar constitui, nu este decât o formă conceptuală prin care se încearcă a se atribui auto-suficienţa unui stat, unei categorii de state sau, pur şi simplu, statelor în general. Între statele cu sisteme, ori forme, similare de autoritate, care însă îşi organizează divergent obiectivele pot exista, nu rareori stranii modalităţi de reciprocă îndreptăţire. Ideologiile susţin însă rareori dreptul la existenţă, deci legitimitatea prin sine a statelor – aceasta este acceptată, ca regulă absolută în cazul participării la o condiţie de conflict; conflictul generează o înaltă ameninţare asupra societăţii şi, astfel, motivează autoritatea statală, asupra persoanei, asupra cetăţeanului. Maniera în care o ideologie aparent contrară celei adoptate de forţele dictatoriale active într-un stat, iau ca bază tocmai teoria politică pe care pretind să o combată, este perfect vizibilă în cazul rasismului şi deci antisemitismului nazist. Acesta nu ar fi putut revendica – oricum aberant – nedreapta acumulare de avere ce a fost realizată de unele categorii sociale aparţinând populaţiei evreieşti germane, sau a altor ţări europene, în absenţa ideologiei marxiste, a pretenţiei comuniste conform căreia averile au constituit totdeauna o însuşire condamnabilă de bunuri sociale în beneficiul unei clase, politic dominante, în detrimentul celorlalte clase, oprimate. Aceasta nu a putut fi acuzată decât strict ocazional de un fapt ilegal, ci de o politică favorabilă concentrărilor de averi, a cărei putere sporea tocmai prin procesul de injustă creştere a deţinerii de proprietăţi. Averile evreieşti erau confiscate fără niciun apel la un proces juridic apt să dovedească ilegala obţinere a lor – evident cu excepţia cazurilor izolate, întâlnite în toate mediile de afaceri, din toate ţările, în situaţia tuturor etniilor. Iată de ce natură pot fi efectele ideologiilor alcătuite spre a susţine organizări de state dictatoriale, precum şi interacţiunile respectivelor ideologii.

În urma revoluţiei comuniste din 1917, pe măsură ce s-a constituit statul sovietic, Uniunea Sovietică, în interiorul ideologiei comuniste s-au înfruntat două concepţii contrare: cea a lui Iosif Stalin, ,, a comunismului într-o singură ţară’’, ca acea a lui Lev Trotski, deci aceea a ,, revoluţiei permanente’’, având ca obiectiv extinderea guvernării comuniste la scara întregii umanităţi. Pragmatismul lui Stalin, mergând până la asasinarea rivalului său, a câştigat, dar lucrul acesta venea dintr-o gândire atent aplicată pe real: opresiunea exercitată de ţari asupra poporului, sau popoarelor, asupra cărora domneau generau o astfel de stare în marele lor imperiu, încât comunismul dacă nu ajungea să fie o soluţie pentru eliminarea totalitarismului imperial, era cel puţin o pedeapsă. În alte zone geo-politice condiţia socio-economică, culturală şi de drept a popoarelor, era mult mai puţin dură şi astfel izbucnirile revoluţionare nu puteau fi decât rare şi reduse ca nivel al energiei.

Cedarea de către blocul occidental, la Ialta, a Europei de Est şi Sud-Est, către Uniunea Sovietică, în calitate de zonă de influenţă, a fost un cadou din fericire otrăvit pentru comunism – în noul spaţiu de aplicare comunismul a găsit un teren nefavorabil care a şi condus la Revoluţia anului 1989 şi la dislocarea de 1991 a Uniunii Sovietice şi, anterior, a Pactului de la Varşovia.

Cât poate dura însă o dictatură? Evident, atât cât ideologia ei are încă atractivitate şi putere invazivă în alte zone geografice. Democraţia nu trăieşte însă, şi ea, pe o ideologie? Neîndoielnic da – aceasta este liberalismul, cu o serie de libertăţi esenţiale pentru împlinirea aspiraţiilor umane, dar limitate material printr-o mult prea iraţională deschidere către un capitalism lipsit de obligaţia socială, care ar fi limitat libertate marilor averi, în avantajul veniturilor şi acumulărilor mici. Dreptatea, umanitatea, libertatea par să nu fie valori inepuizabile – distribuirea lor pretinde a nu se aloca unora ceea ce ar limita posibilitatea de a reveni şi altora o parte din ele. Atracţia democraţiei capitaliste a fost indusă prin consumism, o formă existenţă economică în care exploatarea câştigului la nivel mare să dobândească un paradoxal caracter seducător. Câtă vreme, însă, democraţia nu întâmpină opoziţia totalitarismelor ea tinde, în cele din urmă să conducă totuşi la sentimentul periculos, grav chiar, al stagnării istorice. În ce mod se reacţionează atunci? Prin apelul la conflict – ultima resursă pentru intrarea în auto-suficienţă a guvernărilor. Europa este divizată, după direcţia Est-Vest, Europa este divizată după direcţia Nord-Sud. Când guvernul unui stat mic sau mediu îşi află, însă, deplina îndreptăţire? Atunci când refuză a lăsa ţara şi poporul său a fi prins în jocul pentru autosuficienţă al guvernelor marilor puteri.