Sunt prea sărac ca să-mi permit o presă ieftină

De ce blogging-ul nu prea e presă? Fiindcă presa presupu­ne dezbatere de idei. Un repor­ter trebuie să-și convingă editorul să-i publice textul. Dacă se apucă să agreseze bunul-simț, editorul îi atrage atenția. Și mai cere și păre­rea unui supervisor. Ceea ce nu prea se întâmplă când producă­torul de compuneri e singur cu blogul său. Pe acesta poate să elucubreze oricât.

Sigur că-i bine să existe multe păreri pe bloguri sau pe rețele­le de socializare,dar totul e ca cei ce le emit să se mai sfătuiască și cu alții. Iar cu această ocazie merită să ne reamintim de presa tipărită. Scumpă presă, dar în astfel de ziare nu prea putea să apară ceea ce, acum, pe net, se vede în cantitate nelimitată.

Ziarele pe hârtie se adresau majorității, în timp ce ediția lor electronică viza o nișă. Între timp însă, ca urmare a costurilor redu­se, presa online e impusă cititori­lor, pornindu-se de la premisa că asta își doresc. Chiar dacă nu-i clar că-i așa, și doar cred unii că știu mai bine decât consumatorii care le sunt necesitățile. Cam la fel se renunță și la banii de hârtie, în favoarea celor pe card...

Presa electronică e ieftină, dar, în ciuda tentativei de a o impu­ne, nu capacitează toate opiniile. Nu-i neapărat ceea ce își doresc consumatorii, ci ceea ce cred că li se potrivește cei ce o produc. Care, fără să-i întrebe, doar asta le dau. Și ajung să-i bombardeze cu orice, chiar și cu ceea ce sfidează bunul-simț. Până când libertatea de opinie devine simila­ră cu posibilitatea de a abera nestingherit. Ceea ce nu mai e presă. Îi scade credibilitatea și, în lipsa încrederii, își diminuează forța de penetrare la public.

La fel au făcut și băncile. Și ele au știut mai bine decât clienții ceea ce vor. După care au obser­vat că nu le mai funcționează tra-dingul de încredere. Deci tot la bun-simț ajungem.