Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, relatează în ultima sa carte (“Sfârşitul reglementării şi ultimul reglementator”), lansată la Bookfest, că în anul 2000 a avut privilegiul să-l însoţească pe Mugur Isărescu la întrevederea avută cu Alan Greenspan. Întrebat care monedă va fi mai puternică, euro sau dolarul, cel mai influent bancher al lumii a răspuns că, pe termen lung, acest lucru depinde de productivitate... însă, convergenţa productivităţii are şanse mici să apară în ţările zonei euro.
“Faptele păreau să infirme viziunea lui Greenspan...”, notează Croitoru, euro apreciindu-se de la 0,91 dolari, la 1,6. Dar asta, cred eu, pentru că n-a fost adus în discuţie încă un element: şomajul. Diferenţialul de productivitate dintre America şi Europa la acel moment nu era atât de mare încât să justifice rate de şomaj de 5% în SUA şi 9% în zona euro. Cu alte cuvinte, pe performantele utilaje americane lucra o forţă de muncă prea scumpă şi era nevoie să vină regulatorul natural al veniturilor şi cheltuielilor - şomajul - să restabilească echilibrul.
Sigur, economia americană s-a restructurat. Rata şomajului a urcat în septembrie 2009 la cel mai înalt nivel din ultimul sfert de secol: 9,8%. Dolarul s-a depreciat, pentru a ajusta suplimentar veniturile în exces. Iar acum piaţa imobiliară dă semne de revigorare, ceea ce înseamnă că perioada dificilă a trecut dacă e să-i dăm crezare lui Greenspan: “SUA traversează cea mai gravă criză financiară de după al doilea Război Mondial, care se va încheia după stabilizarea preţurilor din sectorul imobiliar”.
Motivul pentru care piaţa imobiliară dă prima „semnalul” de creştere este că are rol dual, şi de utilitate, şi de investiţie, abia apoi creşte bursa. {i e normal ca dolarul să devină puternic. SUA stau bine în deficitul structural, au instituţii flexibile, pieţe dezvoltate, jonglează cu deficitul ciclic pentru a obţine creştere economică. În schimb, în UE, încă se fac achiziţii de bonduri, specifice recesiunii.
Lucian Croitoru observă că economia americană, deşi mai îndatorată, creşte mai repede decât economia zonei euro, pentru că are o piaţă a muncii mai flexibilă şi o concurenţă mai intensă pe piaţa de bunuri. Aşa este, însă mai trebuie adăugat un factor. În timp ce mai bine de trei sferturi din datoria SUA e “acoperită” în condiţii de maximă transparenţă de pe piaţa de capital, debitele statelor europene sunt finanţate prin credit bancar la un preţ care nu e raportat la piaţă, ci la un reper fix: dobânda de referinţă a BCE. Asta înseamnă că în vreme ce deficitele bugetare europene se raportează la părerea BCE despre unde ar trebui să se situeze preţul banilor, deficitul SUA se “marchează” la piaţă după principiul: “E finanţabil, sau nu”.
Revenind la cartea lui Croitoru şi la Alan Greenspan, iată de ce marele bancher obişnuia să spună: „Este foarte important ca reformele şi ajustările aduse structurii pieţelor financiare să nu afecteze flexibilitatea acestora şi concurenţa”. Ceea ce e cu totul altceva decât demersurile în sensul unei reglementări a globalizării sau a unei globalizări a reglementării.
