Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La început, relația este impecabilă. Eminescu, jurnalist redutabil la Timpul, îl susține pe Caragiale fără rezerve. Îl aduce în redacție, îl apără, îl recomandă fără economie. „Nu există în București un om mai capabil în ale gazetăriei și artei ca I. L. Caragiale.” Nu este politețe. Este convingere. Eminescu militează pentru angajarea lui Caragiale la Timpul, invocând explicit această formulare, după cum consemnează B. Jordan și Lucian Predescu în volumul lor din 1939, Caragiale – tragicul destin al unui mare scriitor. Eminescu recunoaște valoarea chiar și atunci când temperamentele nu coincid.
Caragiale este ironic, sceptic, tăios. Eminescu este grav, metafizic, absorbit de absolut. Se contrazic, dar se respectă. Eminescu pare deranjat de sarcasmul lui Caragiale, care nu se sfiește să-l considere pe adulatul Kant un moftangiu. Polemica se stinge însă seara, lângă vin. Se râde. Se povestește. Așa apare Veronica în discuție.
De aici începe fisura.
Pentru Eminescu, Veronica este destin. O iubire trăită la limită, cu jurăminte și scrisori în care se joacă mântuirea și prăbușirea. Pentru Caragiale, este altceva. Nici ideal, nici interdicție. Disponibilă.
Drumurile se separă. Caragiale ajunge la Junimea, condusă de Titu Maiorescu. O cunoaște pe Veronica Micle, cu care are o relație discretă. Eminescu rămâne captiv la București, în uzura gazetăriei politice, ajunge rar la Iași și își trăiește relația cu Veronica mai ales prin scrisori. Veronica este la Iași. Acolo unde conversațiile se prelungesc. Acolo unde absența creează spațiu.
Relația dintre Caragiale și Veronica nu este zgomotoasă. Tocmai asta o face toxică. Nimic nu distruge mai sigur o prietenie decât un adevăr spus pe jumătate.
Când Eminescu vorbește cu Maiorescu despre căsătorie, adevărul cade brutal. Maiorescu îl avertizează direct:
„Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el.”
Nu este o informație. Este o lovitură. Într-o epocă a onoarei, este maximumul de umilință. Reacția este imediată. „Canalia!” Eminescu îl provoacă pe Caragiale la duel. Duelul nu are loc. Dramaturgul tace, deși este bruscat în societate. Poetul notează că adversarul a tăcut „ca un om de nimic ce este”.
Caragiale tace. Nu din frică, ci din luciditate. Orice cuvânt ar înrăutăți lucrurile. Tăcerea lui se citește ca vinovăție. Prietenia se rupe definitiv.
Veronica explică. Acuză. Se plânge. Îl numește pe Caragiale „arhicanalie”. După ce se împacă cu Eminescu, îi scrie acestuia:
„Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!…» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace.”
Nu creează conflictul, dar îl alimentează constant. Cu explicații parțiale. Cu mutarea vinei. Cu lipsă de asumare.
Ion Creangă rămâne pe margine. Nu pentru că nu înțelege, ci pentru că înțelege prea bine. Îl apreciază pe Eminescu fără complicații. Nu intră în intrigi, nu frecventează ambiguități. Om al lucrurilor spuse pe nume, simte pericolul și se retrage. Creangă nu pierde prietenii. Pentru că nu le testează cu pasiuni improprii.
Eminescu pierde tot: prietenul, echilibrul, liniștea. Caragiale pierde o relație intelectuală rară. Veronica rămâne în centru.
Așa se strică o mare prietenie. Nu din idei mari, ci din slăbiciuni omenești. Nu din diferențe de gândire, ci din felul în care oamenii se raportează unii la alții. Poate că Eminescu și Caragiale ar fi îmbătrânit polemizând fertil, dar până și marile spirite pot fi tulburate de chestiunile prozaice, mundane.
Anul 1889 închide totul. Mai întâi moare Eminescu. Apoi Veronica Micle. La final, Creangă. Poetul, femeia și prietenul dispar în același an. O lume se stinge.
Pe 18 iunie, la trei zile de la moartea lui Eminescu, Caragiale publică articolul „În Nirvana”, evocând nu doar dispariția poetului, ci și zbuciumul, geniul și truda vieții celui care „avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Caragiale surprinde alternanța de veselie și tristețe, pasiune și melancolie, nemulțumire și liniște și, în final, imaginează „nirvana” ca loc unde geniul și suferința se împacă.
„Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta mulțimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au voie să aibă și defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cînte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia.”
Caragiale rămâne. Martor. Supraviețuitor. În același timp, în ultimii ani ai vieții sale, se apropie de o altă personalitate remarcabilă a vieții culturale românești: Cella Delavrancea, pianistă și scriitoare, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, pe care Caragiale o consideră un „copil-minune” al artei și al muzicii – o prezență cu care împărtășește admirația pentru cultură și pentru expresia artistică. Prezentă aproape de el până în ultimele clipe, Cella evocă mai târziu acele momente în memoriile sale și rămâne într-un fel ca martoră a spiritului unui Caragiale aflat la capătul drumului, un om mai mult decât cronicar al lumii românești.
În anul morții lui Eminescu, Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly, mama lui Luca. Cel dintâi fiu al său, Mateiu, născut în 1885, scrie romanul Craii de Curtea-Veche.
Și poate că cea mai grea pedeapsă nu este să pierzi tot, ci să rămâi.
Citește pe Antena3.ro
