Crap prăjit la borcan

Am avut o colegă care-şi rupsese un picior. Şefu' m-a rugat să-i duc banii pe concediul medical, pentru că era în drumul meu spre casă. Ce era să fac? Doar era colega mea! Poate că şi ea ar fi făcut acelaşi lucru pentru mine, dacă mi se întâmpla ceva. Doamne fereşte!

 Îi dau telefon şi-i spun că năvălesc, ba o întreb şi dacă vrea cumva să-i cumpăr ceva în drum. Nu! Nu dorea decât banii! Mai bine, îmi spun eu. Aşa că iau banii şi pornesc la drum, după terminarea programului. Traseu cunoscut, colegi de drum, ce mai calea-valea, drum obişnuit până la un punct, adică până la intersecţia Străzii Constantin Brâncoveanu cu Dumitru Petrescu. Şi, ca orice căutător de hrană, abil şi cu simţurile ascuţite (nu e frumos să zic fiară), zăresc la parterul unui bloc, unde se afla o "Alimentara", o coadă. Adică oameni care stăteau la coadă. M-am dat jos imediat în staţia cu pricina şi am zburat, aproape, către magazin. Se "băgase" peşte! "Ei, aş!", o să ziceţi în râs, "parcă nu mai văzuserăţi peşte!". Ba da, am văzut la greu, numai că ăsta era crap şi proaspăt de tot! E drept că era fitofag, adică "dă'la chinezesc dă mănâncă numai iarbă!", după cum i se dusese vestea.

Aşa că, m-am aşezat la coadă. Ce să zic, aveam să stau ceva mai mult, dar merita. Şi am stat! Două ore. Şi am cumpărat trei peşti, nu doi, pentru că primiseră mulţi şi nu aveau unde să-l ţină.

Cu peştii în sacoşă, mă duc la colega mea care, între timp, cred că albise de spaimă (era vopsită la păr). Când m-a văzut, teafără, cu un aer triumfător şi cu banii toţi, m-a pupat îndesat şi s-a relaxat fleaşcă pe scăunelul pe care şi-l pusese lângă uşă, ca să mă aştepte. M-am scuzat şi i-am arătat namilele de care tră­se­sem până la uşa ei. De aici am pornit o discuţie pe teme culinare. Reţete de peşte de toate ca­tegoriile. Între timp, pentru că tot şi-a revenit, a şontăcăit până la aragaz şi a pus de cafeluţă, ca să nu ni se usuce gurile. M-a întrebat cum vreau să-l prepar şi i-am zis că o să-l fac prăjit şi fript, numai că e cam mult şi nu-mi place să mănânc mai multe zile aceeaşi mâncare. Ea, profă de preparat peşte, pentru că venea dintr-un sat din Deltă, mi-a zis că ar trebui să pun la păstrare măcar unul. Pentru că figura mea avea aspectul "interzis!", s-a oferit să mă ajute. Şi a început să-mi explice: "Mai întâi îi cureţi de solzi, de maţe, de urechi (branhii), retezi aripioarele cât mai scurt şi îi speli. Pe urmă, le tai capetele şi o parte din cozi. Pe astea le dai cu sare şi le bagi la congelator, dacă nu faci acum ciorbă. Doi peşti îi tai bucăţi şi îi faci cum vrei. Parcă spuneai fript şi prăjit? Da. Restul, te învăţ eu cum să-l pui la borcan".

Hopa! Numai că eu doream o anumită metodă de a-l pune la borcan, nu oricum. Şi am întrebat-o repede: "Cum? Eu vreau tehnica aia cu peştele prăjit!". "Bine, dragă, aşa o să te învăţ!", îmi zise ea şi începu să-mi înşire. O opresc şi-i zic să-mi dea hârtie ca să scriu. Am scris cum mi-a zis: "Peştele se taie bucăţi potrivite, se dă prin puţină făină şi se prăjeşte în ulei. Se taie ceapă felii subţiri şi se pune pe fundul borcanului, apoi se aranjează bu­căţile de peşte, se toarnă oţet, adică la o cană cu oţet trei căni cu apă, o linguriţă de zahăr, o linguriţă sare, foi de dafin, piper boabe şi boa­be de muştar. Boabele le presari peste bu­căţile de peşte, apoi torni oţetul până în gura borcanului şi pe urmă îl legi cu celofan şi-l dai la rece. Îl mănânci când vrei, dacă-l mai găseşti, cu cartofi fierţi, cu orez, cu mujdei, sau doar cu... gura". Când am terminat de scris, am pus hârtia în buzunar, i-am mul­ţumit pentru cafea şi am plecat către casă.

Cum am ajuns, mi-a zburat oboseala şi m-am apucat să pregătesc peştele. Mă interesa în primul rând cel ce trebuia pus la păstrare. Pâ­nă la intrarea în bloc mirosea a peşte fript şi prăjit. De, asta e! Dacă eram la curte, omo­ram tot cartierul, dar aşa, mulţi au scăpat! Am pus pe masă cele două feluri de peşte, la consum, iar pe cel de păstrare, în dulapul din balcon, cu indicaţia precisă "intangibil!". Tot familionul s-a în­do­pat cu peşte, după cum a dorit fiecare.

După vreo trei săptămâni, mă întorc acasă, fără nici o pradă de pe traseu. Băiatul meu cel mic tocmai îşi conducea doi colegi de clasă, care fuseseră pe la noi. Intru în bucătărie şi un miros de peşte mă întâmpină îmbietor. O lovitură simt în inimă! Ah! Nu! Nu se putea întâmpla aşa ceva! Îl întreb ce a făcut. Şi mi-a zis cu o figură candidă: "Le-am dat şi lor să mănânce! Le-am dat şi peşte!". Când mi-a văzut figura plină de obidă, mi-a zis şoptit: "Da Sandu n-are mamă! Are doar bunică! Şi n-are nici de pacheţel! Tovarăşa a zis că poate-i dăm şi ceva haine!".  
La dracu' cu peştele! Mi-a trecut brusc. O să căutăm şi haine!