Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre o perioadă în care teatrul "nu se putea mânca pe pâine"... despre o perioadă în care un titlu, o idee sau o poveste îţi pătau dosarul sau te trimiteau la... "Canal"! Despre "Teatrul din 1989" într-un dialog cu Ovidiu Cornea, fostul director al "Teatrului Ioan Slavici" din Arad: "Prima amintire, despre teatrul de atunci, este legată de «Omul care s-a trezit vorbind singur». Este o piesă semnată de Radu Dinulescu care venise exact în perioada aceea de la Baia Mare, luase premiul Uniter pentru «Leonce şi Lena»... pe atunci era o tânără speranţă".
Distribuţia era extraordinară, spectacolul se anunţa a fi de excepţie, dar în "Epoca de Aur" fiecare cuvânt era interpretabil... Povestea spectacolului ne este dezvăluită în continuare de Ovidiu Cornea: "Era o dezbatere despre conştiinţă şi adevăr în care erau implicaţi şi activişti de partid, şi secretari de judeţ şi lideri sindicali. Un ziarist care voia adevărul şi care şi-a asumat toate riscurile de rigoare a fost dat afară şi ştiţi ce presupunea acest lucru mai ales în realitate... erai izolat de societate. Situaţia din familie nu era nici pe departe mai strălucită... A fost părăsit de soţie şi aşa mai departe. Era gata spectacolul, dar au urmat vizionările şi implicit toate problemele. Am avut chiar un delator în teatru. Actorul care m-a pârât juca în cadrul acestui spectacol şi chiar avea un rol special. A fost culmea ironiei şi a prostiei! Am chemat în ajutor Ministerul Culturii, prin intermediul domnului Constantin Măciucă, în care îmi pusesem toate speranţele... a văzut spectacolul şi îmi spune: «Domnul Cornea, te felicit, dar nu te putem ajuta!». Piesa a avut parte de şase vizionări. În cele din urmă... am rescris-o! S-a propus să fiu dat afară şi să plătesc decorul care costa o sută trei zeci de mii de lei. Vă daţi seama? Două Dacii! Am avut noroc că primul secretar de la Arad a ajuns ministrul Transporturilor şi ne-a salvat. Iubea Teatrul foarte mult. Dar piesa tot nu s-a jucat atunci. Abia după '89 a fost pusă în scenă la Bucureşti, la Teatrul Nottara. Dar şi aşa s-a jucat cu foarte multe vizionări şi sub un alt nume: «Insomnie». Cred că păstrez şi acum afişele şi programul spectacolului."
La fiecare spectacol pus în scenă, în vremea "marilor vizionări" trebuia schimbat aproape totul. Directorul Ovidiu Cornea a învăţat în tot acest timp una dintre cele mai importante "arte"... cea a "îmbrobodirii"! Ştia ce să taie şi ce să lase, ca să aibă şi cei din comisie satisfacţia că au fost vigilenţi. Exista un "limbaj blestemat" folosit din plin de toţi actorii, un limbaj înţeles şi de public, şi de cei din comisie. Dar se făceau că nu pricep şi nu înţeleg. "Chiar înainte de Revoluţie, la o piesă intitulată «Familia anticarului», unul din comisie văzuse nişte lămpaşe care erau colorate în verde! La un moment dat, se trezeşte şi spune: «Nu ştiu domnule, lămpaşul ăla, verde aşa... nu putem să-l lăsăm aşa». Nu voia nici roşu, nici albastru. M-am jucat cu acea culoare până a ajuns tot la verde", îşi aminteşte Ovidiu Cornea. "Am crezut şi am sperat că după Revoluţie vor veni vremuri bune. Spectacolul străzii a fost însă mult mai interesant şi mai autentic după '89. Apoi, au venit la conducerea oraşului personaje aluvionare, impostori. Atunci veneau mai mulţi la teatru pentru că nu era altă alternativă, iar teatrul era o zonă în care mai puteau vedea şi altceva. Se mai regăseau oamenii aici. Era un fel de solidaritate între actori şi spectatori. Acum, sunt multe alte posibilităţi de a pierde timpul.
Dar, tot ce a fost mai important pe scena românească s-a adus şi la Arad: Purcărete, Andrei Şerban, toţi marii regizori au fost aici. Publicul acesta are un palmares, nu-l mai poţi păcăli. Aşadar, spectacolele noastre trebuie să fie la înălţime.
În 1989 o bună parte a imaginaţiei, importantă pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru un artist, era îndreptată către supravieţuire. Să-şi ia salariile. Visul suprem era un teatru liber şi un timp mai bun... dar timpul bun vreme de 6-7 ani nu a venit. Marele câştig a fost, după Revoluţie, că repertoriul nu a mai fost dirijat. Puteai face orice, pentru că nu mai ţinea nimeni cont. Nu a mai venit nimeni să spună că nu vrea aia sau aia.
"Am mai avut nişte probleme cu un primar care a auzit o replică şi a considerat că este licenţioasă. Că tinerii aud şi învaţă. Dar a uitat că alături era chioşcul de ziare unde erau tot soiul de reviste. Să-l numim un moment de slăbiciune", spune zâmbind Ovidiu Cornea. "Singurul lucru pe care-l regret din toată perioada comunistă este sistemul educaţional. Fiindcă şcoala a fost o instituţie cât de cât bună, educativă. În rest, nu regret nimic. Dimpotrivă, am sentimente de amărăciune. Trebuia să mănânc pe raţie, să citesc la fel! Se întâmpla să citesc aceeaşi carte de 5-6 ori. Nu pot să spun că am fost un om foarte sărac, nu am intrat în categoria celor care nu aveau ce să mănânce, dar a fost un coşmar. Cu toate acestea, întotodeauna am privit lumea cu optimism, spunându-mi că trebuie să fie mai bine. Încercam să fiu la curent cu ce era în afară, iar pentru mine sau pentru orice alt om de cultură această izolare a fost un mare handicap. Şcoala a fost singurul lucru care, comparativ cu ziua de astăzi impunea seriozitate. Am absolvit Facultatea la Cluj, într-o perioadă în care erau studenţi buni, astăzi nume de excepţie: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, D.R. Popescu, Dragoş Munteanu. Erau profesori buni, membri ai Academiei Române. Nu concepeam să mergem la profesori cu sarsanalele, cum se întâmplă tot mai des azi. Nu auzeai nicăieri «să se dea ceva». Acum, trăim în ţara «Sfântului Ciubuc»", încheie Ovidiu Cornea.
