Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Exilul nu ni l-am ales, ci ne-a fost dat", spusese, deosebit de inspirat, Gheorghe Zamfir, bardul recunoscut al cântecului românesc. Nimic mai adevărat! Odată pornit pe drumul greu al Golgotei morale, la Viena, în ianuarie 1989 am decis să-mi aduc contribuţia modestă alături de mulţi alţii la reînnoirea socio-politică a ţării. O decizie luată cu convingerea celui încredinţat că nu va fi singur nici în exil, dar mai ales acasă, adică în România", ne mărturisea Liviu Turcu referitor la decizia sa de a nu mai reveni în ţară din misiunea temporară în care fusese trimis la Viena, în ianuarie 1989.
Un memento personalizat al acelor zile hotărâtoare de ianuarie (24, ziua pregătitoare deciziei de a rămâne în Occident, şi 25 ianuarie, ziua propriu-zisă a marii decizii, ne creionează perfect trăirile lui Liviu Turcu şi tăria cu care şi-a dus la bun sfârşit planul).
"Viena, 24 ianuarie:
Sunt aici de şase zile, dar avalanşa de probleme şi evenimente îmi dă senzaţia unei extraordinare comprimări a timpului. Mă lupt cu un început de gripă, iar vremea mohorâtă, rece, umedă şi fără zăpadă pare să fie laboratorul ideal de cultură a virusurilor gripali. Clădirea ambasadei e în ton la capitolul căldură cu birourile noastre, adică e aproape la fel de frig. Semn de «solidaritate» cu austeritatea celor de acasă şi execuţie ireproşabilă a indicaţiilor «comandantului suprem». Nu de alta, dar ochiul stăpânului veghează, iar ambasadorul Cocirlă, activist de partid de sorginte universitară şi fost primsecretar de judeţ, nu vrea să fie rechemat prematur în «paradisul visului de aur».
Revăd agenda operativă. Ofensivă de proporţii pe toate liniile. New York Times titrează: «Primăvara vieneză, iarna pragheză». Reţin pasajul: «La numai o oră după angajamentul luat la Viena de a respecta dreptul cetăţenilor de a contribui la promovarea drepturilor omului, Cehoslovacia a folosit câinii, bastoanele şi tunurile de apă împotriva demonstranţilor. Praga a arestat 91 de demonstranţi care comemorau martiriul lui Jan Palach, studentul ce şi-a dat foc în urmă cu 20 de ani în semn de protest pentru suprimarea de către sovietici a «primăverii pragheze» – adică a proiectului «socialism cu faţă umană».
August 1968. Ce timpuri glorioase pentru noi, românii… Ce mândrie naţională pe tot omul, de la opincă până la vlădică, dar mai ales pentru generaţia mea. Cumpăna anilor II şi III la facultate m-a prins la Odesa ca turist (răspunzând invitaţiei unui pen-pal din perioada liceului) «în spatele frontului», cum s-ar spune. La 20 de ani, cu părul lung şi un spirit de frondă alimentat de ecourile mişcării studenteşti de la Paris, făceam deja figură aparte pe străzile cenuşii, dar pline de istorie revoluţionară scoase de la naftalină de Serghei Eisenstein. După invazie mi s-a şoptit de nişte prieteni cu legături în armata locală: "Du-te acasă cât mai repede, că deja avem trupe dislocate la graniţa voastră. Şi nu uita cuvântul-cheie: «Siberia»".
M-am reîntors într-un tren care cu excepţia a două vagoane cu destinaţia Sofia celelalte 10 erau literalmente goale. Senzaţie stranie şi de neuitat. La graniţa românească am fost surprins şi stânjenit în acelaşi timp de primirea călduroasă făcută de întregul personal: grăniceri, funcţionari vamali, curioşi etc. Întrebări de tot soiul, multe al căror sens l-am înţeles ceva mai târziu. Am fost copleşit de o emoţie pozitivă ce s-a transformat într-o lecţie de neuitat la capitolul solidaritate umană.
Şi acum? Cum a fost posibil ca în două decenii să cădem în râpa asta politică, economică şi morală? Mi-am zis de multe ori când tropăiam la propriu în palton şi în ghete în biroul îngheţat: dacă adversarii noştri occidentali şi-ar imagina sau ar şti că omologii lor din serviciul de informaţii externe "îi lucrează" în asemenea condiţii, mai întâi i-ar apuca un râs homeric, iar apoi ne-ar trimite ajutoare umanitare. Cum soluţia ad-hoc de urgenţă a reşourilor şi caloriferelor electrice încărca reţeaua la limita incendiului, ordinul a venit prompt şi neechivoc: "Cine le va mai folosi va fi dat afară pronto"…
Privesc pe geam încercând să-mi alung gândurile. Umbrele urbei invadate de pâcla ceţoasă se preling fantomatic pe aleile parcului din apropierea ambasadei. Amurgurile iernii sunt în ce mă priveşte mai totdeauna o trambulină spre pondul depresiei. Îmi trezesc amintiri dureroase din iernile copilăriei, când măria sa gerul, frate cu crivăţul de la răsărit, mi-a dat primul scop în viaţă: "Când mă fac mare o să am destule lemne şi cărbuni să le înving pe amândouă". O primă victorie împotriva naturii. Acum realizez că n-a fost să fie… am bani să le cumpăr, dar n-am unde să le folosesc.
Subconştientul refuză închiderea seifului cu amintiri. Cât adevăr poate fi în acel antic "nimic nu e din ce pare a fi" sau "aparenţele înşeală", tema perenă a seminariilor noastre de debutanţi în ale filozofiei. Universalitatea dictonului rezida în capacitatea fenomenală de a surprinde în egală măsură abstractul şi frivolitatea cazurilor particulare. Acum distanţa în raport cu realitatea e de ani-lumină… Trăiască parizerul de soia şi omleta ce nu avea voie să depăşească… două ouă. Ironia sorţii a făcut ca tocmai serviciul de informaţii să fi contribuit decisiv la aducerea tehnologiei "înlocuitorilor" pentru a permite exportul nestingherit de carne şi derivate spre Occident. Câini de pază lăsaţi să flămânzească… e clar că stăpânul şi-a pierdut propriul instinct de conservare.
Aşa… Revăd punctul următor pentru raportul criptat. S-a încheiat cu chiu şi vai ultima sesiune a CSCE (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Cum structura se bazează pe principiul consensului, orice obiecţie venită din partea unui singur stat, indiferent de mărime, blochează declaraţia finală. Uneori e de râsul lumii pentru cei obişnuiţi cu vechea ordine mondială să constate că Malta şi Cipru pot folosi asemenea platforme pentru a-şi promova interesele în conflicte, altfel locale. Un fel de costuri colaterale ale democraţiei înghiţite în sec de marile puteri. De data asta, la Viena a fost rândul României. Meci dur şi inegal având în vedere că echipa românilor s-a confruntat de astă dată la "coşul III" cu o puternică echipă politico-ideologică mixtă est-vest. Presiune extraordinară asupra Bucureştiului pe tema încălcării drepturilor omului, inclusiv etnice şi religioase. Prezenţa miilor de români refugiaţi în lagărele din Ungaria oferă Budapestei şansa de a presa luarea în discuţie a subiectului la nivelul Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce pentru Nicolae Ceauşescu este o ultimă dovadă a ostilităţii la adresa sa ca persoană. Aruncă pe scena negocierilor ultimii aşi ţinuţi în mânecă: cartea germană şi cea franceză. Pe primii îi are la mână cu înţelegerea secretă privind emigrarea contra cost a etnicilor germani, pe ceilalţi cu o situaţie operativă jenantă a serviciilor franceze. Vârf de lance la adresa regimului: SUA, Olanda şi Ungaria, ultimele două pe poziţie de proxi a Washingtonului. Moscova închide ochii având propriile motive, Iugoslavia se face că plouă, iar restul contează mai puţin. Până şi cadre cu experienţă diplomatică îndelungată precum Aninoiu şi Lipati au ajuns la capătul resurselor utilizate timp de decenii. Deschis, România este acuzată de şantaj internaţional şi denunţată că obiecţiile şi amendamentele aduse documentului final îl tratează literalmente ca pe un "meniu a la carte". Ambasada e pe jăratic, rezidenţă la cub, stare de asediu general.
Genscher dă urgent o declaraţie conciliantă la care aderă cu jumătate de gură şi ministrul de Externe francez. Vorba aceea: de aia e axa franco-germană, iar în astfel de situaţii povara şi jena sunt împărţite frăţeşte.
Americanii contraatacă vădit nemulţumiţi. Secretarul de Stat Schultz declară fără echivoc: "Cehoslovacia violează Acordul de la Helsinki, Germania de Est asociază noile angajamente cu un val de noi arestări, iar România şi Bulgaria continuă să persecute minorităţile etnice. Simultan ocazie de a lăuda Uniunea Sovietică, Ungaria şi Polonia pentru deschiderile recente pe aceste teme". Dixit! Îmi imaginez ce e acum la centrala din Batiştei şi la cabinetele 1 şi 2. Oare mai e vreo şansă să se trezească şi unii şi alţii?...
Avea dreptate Coleridge în materie de regimuri politice: "În politică tot ce începe sub imperiul fricii termină îndeobşte foarte prost". Marea întrebare rămâne pentru noi: CÂND?
La întâlnirea convenită, H., editor şi prieten apropiat al cancelarului austriac, îmi reconfirmă ce mi-a spus în noiembrie: "Marile puteri au decis să pună România în carantină internaţională, după modelul Africii de Sud şi Chile. Cu sprijinul tacit al est-europenilor". Îmi confirmă, de asemenea, ceea ce ştiam deja. Eva (Maria Barki, avocată austriacă activ implicată în acţiunile critice la adresa încălcării drepturilor omului în România – n.r.) este capul de pod în Viena pentru organizarea în consonanţă cu Budapesta a tuturor demonstraţiilor ostile în faţa ambasadei, agenţiei economice şi alte locuri de vizibilitate mediatică. Demonstranţii sunt selectaţi direct din lagărul de refugiaţi din Ungaria. Apoi li se asigură deplasarea, trecerea graniţei şi materialele de propagandă folosite în timpul demonstraţiilor. "Refacerea axei imperiale austro-ungare", îmi spune interlocutorul "îşi face loc în cercurile politice austriece şi occidentale ca mijloc fie şi temporar de spargere a actualei configuraţii politice îngheţate Est-Vest. Nu cred că iniţativa are şanse reale, dar vânturarea ideii zdruncină conştiinţa câtorva generaţii din zona blocului sovietic şi oferă speranţa de schimbare… Poate fi un detonator."
Centrala cere urgent operaţiuni de contracarare publică la nivelul mass-media europene şi internaţionale. Se apropie ziua "comandantului suprem", iar atacurile antiregim sunt interpretate ca făcând parte dintr-o campanie menită să culmineze cu acest eveniment. Sârşitul lumii, dacă nu ieşim măcar cu câte ceva la acest capitol… Urmăm planul convenit acasă, ca prin eforturi extraordinare să mobilizăm potenţialul informativ local dar şi la nivelul clubului de presă occidental de la Viena (pricipalul hub la contactul occidentalilor cu Estul).
Lansăm la Palatul Palfi ediţia germană a lucrării "România: istorie şi civilizaţie", o mică bijuterie tipografică şi un prilej de a "acoperi" substratul politic al evenimentului organizând în aceeaşi sală o expoziţie de cărţi la care, bineînţeles, la loc de cinste se aflau lucrările lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu. Materie primă pentru presa română. Cât o priveşte pe Elena Ceauşescu, ediţia germană proaspăt tipărită la Viena cuprindea de fapt, după "contribuţia savantei de renume mondial", o colecţie de studii real ştiinţifice semnate în clar de peste 20 de cercetători români în domeniul chimiei. Prilej de a trăi personal un moment absolut extraordinar cu ocazia unei scurte conversaţii avute la faţa locului cu Marin Ceauşescu, fratele lui N.C. şi şeful Agenţiei economice din Austria. Ştiam că Marin era respectat ca om de către membrii ambasadei şi ai agenţiei, dar nu avusesem până atunci prilejul unei conversaţii directe pe teme necomerciale. Prezent la stand, după ce a răsfoit mai întâi noua carte ce urma a fi lansată, a luat cartea lui madam cu o mână plină de dezgust şi a mârâit cu voce scăzută: "Ce caută rahatul ăsta aici?". Îmi ştia apartenenţa din deplasările trecute, ca şi faptul că adjunctul lui la Agenţie era subordonatul meu direct. I-am sugerat pe un ton aparent neutru: "V-aţi uitat la sumar?" După ce a făcut-o, s-a uitat lung la mine şi dând din cap într-un mod ce putea însemna aproape orice, a replicat: "Mda. Cred că am priceput. Cât a costat?". "Nu e pe banii noştri" am răspuns, "e pe banii lui Z.". Dispreţul lui Marin pentru cumnată venea din ceea ce ştia la prima mână despre tinereţea acesteia, despre caracterul şi rolul jucat în noua conducere bicefală. Lucruri cunoscute doar în cercurile restrânse ale piramidei politice şi ale DSS, fapt pentru care se bucura tacit în culisele politice de o anume popularitate. Resentimentul celor doi era reciproc şi ăsta era şi motivul pentru care practic cele două familii se vedeau extrem de rar. Postul deţinut de mai bine de zece ani îl facea pe Marin Ceauşescu un fel de exilat politico-familial dar şi decanul de vârstă al reprezentanţilor diplomatici români. Evident că datorită longevităţii la post Marin devenise şi partenerul ideal al serviciului de informaţii externe pentru executarea operaţiunilor comerciale speciale într-o zonă de importanţă strategică europeană. Ca om, în mod surprinzător, Marin Ceauşescu reuşise, în pofida "oportunităţilor" create de ascensiunea fratelui mai mic, să-şi păstreze două calităţi ce impuneau respect oamenilor de caracter: un bun simţ rustic natural nealterat de mediul orwellian în care trăia şi o capacitate moromeţiană de a evalua corect situaţiile complicate în termeni cât se poate de simpli. Un motiv în plus de a fi "exploatat" cu mănuşi de catifea de serviciul de informaţii şi colaboratori transformând trenul cu care călătorea spre ţară într-o adevărată umbrelă-caravană de bunuri (cafea, ţigări, băuturi etc.) folosite la ungerea osiilor relaţiilor inter-instituţionale ale statului român.
Spre seară, la evenimentul lansării, lume multă, ca la teatru: clientela politică românească, agentura română şi străină, ziarişti reali sau sub acoperire, oficiali austrieci şi ai unora dintre reprezentanţele diplomatice de toate culorile ideologice. Situaţie clasică de culegere şi schimb de informaţii, deschisă sau în orb, dar şi ocazie de plasare de zvonuri şi petarde între părţile combatante. Obţin promisiunea de la doi interlocutori occidentali să dea măcar o scurtă notiţă despre eveniment, subliniind că e vorba de semnalarea unui act pur cultural şi nu unul cu substrat politic. Că acasă, cei de la Agerpres vor şti cum să o dea la întors, asta nu am nici o grijă. Punct ochit, punct lovit cu minime pagube la nivel de conştiinţă.
Ce-ar mai fi? Da, mesajul pentru cel ce acţionează pe linie de emigraţie. Primeşte de la mine instrucţiunile noi ale centralei în ce priveşte coordonarea acţiunilor ACIER (Asociaţia Culturală Internaţională a Etniei Române) şi impulsionării membrilor acestei organizaţii pe linia acţiunilor de influenţă politică şi culturală în Occident. Ideea, în subsidiar, este de a contrabalansa activităţile organizaţiei lui Ion Raţiu, recte "serviciile engleze", sub emblema Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Pentru mine este însă limpede: în caruselul politic internaţional actual este prea târziu… iar Raţiu ar trebui să fie foarte atent unde merge şi cu cine se vede.
Dimineaţa am fost din nou la Centrul Internaţional de Presă. Am încercat să-i întâlnesc pe cei de la The Independent, The Guardian, Liberation şi Frankfurter Allgemeine Zeitung. Toţi cu materiale şi corespondenţe critice la adresa regimului de la Bucureşti. Îi caut fără un acord prealabil, încercând să evit alertarea contraspionajului local sau internaţional. Ghinion. Nu-i găsesc decât pe cei de la The Independent. După ce mă prezint, se uită la mine ca la dracu, adică neîncrezători şi la limita ostilităţii. Îmi zic: "Sunteţi nişte idioţi, n-aveţi fler nici cât un contrabandist de mâna a paişpea…". Am vrut să las loc de un contact viitor şi n-am avut cu cine. Ideea de a "ieşi în clar" la o conferinţă de presă internaţională la Viena pentru impact mediatic maxim este clar compromisă, iar relevarea prematură a identităţii implică un risc inutil. Viena e cunoscută lumii serviciilor ca fiind "zonă liberă – porto-franco" unde aproape fiecare dintre ele acţionează la limita impunităţii. Ca atare, nu-mi pot permite o asemenea gafă profesională. Va trebui să o fac mai târziu…
E aproape zece seara. Am terminat analiza activităţii fiecăruia dintre subordonaţi, am trimis telegramele de rigoare şi am încheiat decontul financiar pentru deplasare punând restul banilor rămaşi într-un plic separat. Nu de alta, dar tema banilor e şansa numărul unu a centralei de manipulare a potenţialelor capete de acuzare. Închid documentele în seiful rezidenţei şi plec spre hotel. Cpt. S., adjunctul şefului agenţiei economice, îmi dă "un lift" şi mă anunţă că mâine după-amiază oficial trebuie să plece la Eisenstadt pentru o discuţie comercială ce va permite avansarea operaţiunii valutare speciale discutate anterior.
Oamenii se plâng de R., ofiţerul CI care, zic ei, pentru a-şi justifica activitatea în centrala lor (U.M. 0195, diferită de cea a CIE – n.r.) a transformat colonia română într-un infern delaţionist. I-am calmat cât am putut şi le-am spus că dacă tot sunt calificaţi să deruteze contraspionajul occidental, ar trebui să fie capabili să se protejeze împotriva abuzurilor lui R.
Sunt conştient că cel puţin unul, dacă nu mai mulţi dintre recepţionerii hotelului la care stau e în reţeaua informativă a lui R., mai exact a unităţii lui operative. E, cum se spune, punct obligatoriu de tranzit pentru oficialii români care, e drept puţini, primesc aprobarea de a locui în afara ambasadei sau Agenţiei Economice. Parte a controlului contrainformativ, plus a bagajelor cu care se vine şi mai ales se pleacă.
O să am grijă de asta la momentul potrivit. Mă uit pe fereastră şi văd că deja s-a lăsat din nou ceaţă. Urâtă vreme, iar oraşul, constat nu pentru prima dată că iarna nu mai are nimic din farmecul care l-a făcut atât de celebru. Sau poate e doar starea mea de spirit… Mă întind, dar nu pot dormi… Încerc să judec şi rejudec ceea ce am făcut deja de "n" ori în ultimii ani. E oare singura cale posibilă? Nu mai este alta? Ştiu că din nefericire mulţi dintre cei ce pleacă din serviciile de informaţii estice au motivaţii justificative non-politice deşi le invocă pentru a obţine mai uşor azilul. Unii pleacă pentru că intuiesc că propria-i carieră profesională este compromisă, alţii ca să se răzbune pe şefi sau colegi, alţii pentru că au delapidat şi riscau puşcăria, alţii pentru că au fost prinşi în paturile nevestelor şefilor ierarhici sau ai mai-marilor zilei, alţii pentru… etc, etc. Cine o să creadă de la bun început că ţi-ai luat lumea-n cap pentru că sincer ai crezut că e momentul de conjunctură istorică favorabil unei schimbări în propria ta ţară? Mai nimeni… mai ales într-o lume în care individualismul e rege, iar interesul financiar propriu – Biblia de zi cu zi. Am subscris de mult la convingerea că o naţiune fără conştiinţă este o naţiune fără suflet; iar o naţiune fără suflet e condamnată istoriceşte să dispară mai devreme sau mai târziu. În plus, când aterizezi aşa pe nepusă masă ca musafir nepoftit, iar episodul Yurcenko e încă proaspăt pe obrazul gazdelor, lucrurile sunt şi mai complicate… Chestie de bona fide. Mai ales când, dacă vrei să acţionezi pentru ce ţi-ai propus, ai nevoie de vizibilitate publică, că doar nu te duci să acţionezi stând ascuns în case conspirative. Grea dilemă… diavolul îndoielii carteziene e mai prezent ca oricând. Altă şansă de a face ceva în ţară? Atâtea încercări discrete, tot atâtea eşecuri. Nimeni nu iese din spaţiul bârfelor scrâşnite în şoaptă. Ţarcul supravegherii e prea strâmt, iar reacţia comenzii superiore la informaţiile privind intrarea decisivă a României într-o fundatură politică internaţională este pur şi simplu demoralizatoare. Meditaţia confuciană "să vezi răul şi nedreptatea şi să nu faci nimic e un semn de mare laşitate" pare în politica zilei o recomandare pentru Spitalul nr.9. Mă consolez în disperare la nivel de 50-50 cu convingerea lui Payne că stă totuşi în puterea noastră să reconstruim lumea spre mai bine pe baze noi.
E clar… Raţional nu există o altă soluţie… Ideea de a pierde totul şi a deveni ţinta represaliilor fizice, psihice şi mediatice e greu de suportat fie şi pentru un nebun decis să intre pe post de carne de tun la roata istoriei româneşti. Ce vor mai suferi familia, rudele, prietenii şi ce vor mai jubila duşmanii… Centrala va trebui să găsească, să născocească spre propria-i apărare o explicaţie convingătoare pentru N.C. Poziţia actuală ţine de nomenclatorul aprobat de secţia militară de cadre a CC şi cineva va trebui să dea cu subsemnatul. Se va analiza probabil: tânăr, dosar bun, provine din familie muncitoarească, crescut de regim, educat, verificat de "n" ori, promovat pe o funcţie de comandă la care vechea generaţie a aşteptat decenii, în câteva luni având asigurat gradul de lt-colonel… Ce l-o fi apucat să arunce totul peste bord? A înnebunit?...
Viena, 25 ianuarie
E dimineaţa crucială. La fel de urât, la fel de ceaţă şi la fel de sumbru ca şi ieri. Cer de plumb bacovian, decor de doliu funerar, vorba poetului… Ba chiar mai rău… Se apropie marele moment al ireversibilităţii. Îmi imaginez pentru o clipă senzaţia lui Cezar trecând Rubiconul. Numai că el avea în spate legiuni, iar eu sunt singur. Cel puţin deocamdată… Ar fi groaznic să constat că voi rămâne aşa. Nu aş fi nici primul şi nici ultimul. Moara istoriei macină, macină… Instantaneu îmi amintesc de vorba colegului meu universitar mai vârstnic, Apostolescu, om cu experienţă de viaţă cât pentru o sută şi care fără să arate explicit că bănuieşte unde mă transfer mi-a spus providenţial: "păcat de tine că părăseşti mediul universitar, aveai chemare…". Istoria în general şi mai ales cea a românilor e plină de pildele celor care, "ieşind din rândul lumii" în ideea de mai bine pentru toţi, au sfârşit prost, dacă nu chiar în universul alienant al visurilor irosite precum crăişorul munţilor. Dar, gândesc compensator, cel puţin fiecare dintre ei a reuşit totuşi să facă câte ceva înainte de a eşua… Comparaţiile mă fac umil dar mă şi încurajează în gestul ce va fi mai mult ca sigur iniţial prost interpretat. Sentinţa dură cunoscută şi general valabilă: intenţiile bune nu rămân niciodată nepedepsite, nu? Şi la urma urmei, în pofida a ceea ce ştiu continui să sper ca un idealist incurabil că nu voi fi singur în exil, dar mai ales acasă, adică în România mea.
Alea iacta est! Chem un taxi. Ies fără bagajele cu care am venit pentru a câştiga timp. Atunci când vor veni cei de la ambasadă să mă ia la aeroport se vor gândi înainte de toate la o altă explicaţie. Recepţionerul se uită lung dar nu are motive de îngrijorare. Ies în oraş, fără bagaje… deci nimic neobişnuit. Şoferul mă salută amabil şi întrebă: "Încotro?" Cu sentimentul pronunţării propriei sentinţe existenţiale răspund: "La aeroport. Cât se poate de repede, dar în limitele vitezei legale". În timp ce ajustează un post muzical răspunde prietenos: "Nici o problemă domnule. De aici încolo…
e necunoscutul".
Citiţi şi: Liviu Turcu dă o palmă regimului, solicitând azil politic în SUA
