Paradisul copiilor, în orezăria de la Cotu Lung

1989, sfârşit de vacanţă. Florin Dragu avea 14 ani şi nu prea era entuziasmat că trebuie să se întoarcă la şcoală. De fapt, la liceu, fiindcă trecuse de Treapta I şi intrase la "Nicolae Bălcescu" din Brăila, spre marea bucurie a părinţilor, care se puteau mândri că băiatul lor este elev la cel mai bun liceu din oraş.

Florin îşi aminteşte însă că, la acel început de toamnă, reuşea cu greu să se împace cu ideea plecării din satul bunicii, locul unde, în ultimele veri, petrecuse vacanţe care-i intraseră în sânge şi-l făceau să regrete că trebuie să se întoarcă acasă, la oraş.

Satul Cotu Lung se află la 20 kilometri de Brăila. Numele i se trage de la Siret, pe malul căruia se află. Pe vremuri, cu sute de ani în urmă, când s-a ales vatra sa­tului, râul făcea în acea zonă o mare buclă. Între timp, cursul i s-a schimbat, iar albia e mai dreaptă, dar denumirea satului a rămas aşa cum o consemnaseră hărţile.

La mijlocul anilor '80, Cotu Lung a devenit paradisul copiilor. Atât cei născuţi acolo, cât şi cei care locuiau la oraş, dar aveau bunici în acel sat din Bărăgan s-au trezit dintr-o dată cu un păienjeniş de canale de irigaţii, unde se puteau scălda în zilele fierbinţi de vară, dar mai ales unde puteau pescui cu undiţe făcute din beţe de frasin şi plute confecţionate din dopuri sau din pene de barză.

Prin decizia conducerii de partid, la Cotu Lung şi la alte câteva sate din zonă, înconjurate de soluri sărăturate, s-au amenajat orezării. Parcelele umplute cu apă câteva luni pe an aveau două scopuri: să dea producţii foarte bune de orez şi să spele, în timp, solul, astfel încât concentraţia de săruri să scadă suficient de mult pentru a se putea cultiva eficient şi alte plante. Considerentele acestea de tip economic contau, însă, prea puţin pentru co­piii din sat.

Alte chestiuni îi atrăgeau pe ei. Cum era, de exemplu, "canalul magestral". Aşa i se spunea principalului canal de alimentare cu apă al orezăriei. Prin acesta se ducea în câmp apa pompată din Siret, de o staţie plutitoare. Staţia avea trei motoare şi, de la râu până în canal, apa trecea prin trei conducte uriaşe, de aproape un metru în diametru. Conductele răspundeau într-un bazin acoperit cu dale de beton, cu fundaţia înclinată pentru asigurarea unui unghi de scurgere cores­pun­zător. Din acest motiv, bazinul semăna cu un ştrand, în care nivelul apei creşte gradual, de la jumătate de metru la peste doi metri.

Acolo au învăţat să înoate mulţi profani care nu aveau curaj să se aventureze în Siret. Dar, până a ajunge în apele repezi şi pline de anafoare ale Siretului, trebuia musai să poţi înota până la "bulboană", adică la vâltoarea care se forma, din cauza presiunii, la gura ţevilor ce veneau de la staţia de pompare. Când intrau în funcţiune toate cele trei motoare ale staţiei, "bulboana" se transforma într-un jacuzzi uriaş.

"Stăteam în picioare pe ţeava meta­lică, iar apa ne ajungea până la piept şi ne înconjura cu mii de bule de aer. Era fantastic. Habar n-aveam pe vremea aia ce înseamnă un jacuzzi, dar, fără să ştim, beneficiam de unul gratis. Bineînţeles, nu oricine avea curaj să se aventureze până la gura ţevilor, fiindcă apa avea vreo doi metri şi jumătate în apropierea lor", îşi aminteşte Florin Dragu. Cu timpul, copiii satului au învăţat atât de bine să înoate, la suprafaţă, dar şi pe sub apă, încât deveniseră adevăraţi maeştri în "corcodei", adică un fel de "atinsa", joc ce-ţi solicită la maximum calităţile de înotător, pentru a te feri de atingerea adversarului.
Cât priveşte pescuitul, numeroasele canale de eva­cuare a apei din parcelele orezăriei erau o sursă nesecată de senzaţii tari pentru pescarii amatori. Vergelele din fibră de sticlă erau scumpe şi greu de găsit. Aşa că undiţele se confecţionau din beţe de frasin sau din stuf. Un dop de plută sau o pană de gâscă sau, în cazul cel mai bun, de barză, un cârlig, doi metri de nailon, şi gata undiţa. Trebuia doar să sapi după câteva râme şi aveai peştele asigurat pentru masa de prânz sau cină.

"Erau canale peste tot, dar fiecare avea specificul lui. Rămâne un mister din ce cauză în unele se prindeau peşti mai mari, iar în altele doar peşti mici. Oricum, dacă ştiai locurile bune, plecai acasă cu kilograme de peşte. Îmi amintesc că aproape în fiecare seară mâncam peşte prăjit cu mămăligă, din ce prinsesem în ziua respectivă. În fiecare zi puneam câte puţin deoparte, la frigider, ca să duc şi acasă, la Brăila. Strângeam o sacoşă întreagă până se termina vacanţa", îşi aminteşte Florin.

La sfârşitul vacanţei, când venea timpul să se întoarcă acasă, nepoţii bunicilor din Cotu Lung întâmpinau o problemă: nu aveau mijloc de transport. Autobuzul care făcea cursa Brăila - Cotu Lung şi retur era suspendat pe perioada vacanţei. Ca să se facă economie de motorină, circula doar pe durata anului şcolar, când trebuia asigurat transportul elevilor din sat care mergeau la gimna­ziul din comuna Siliştea, aflată la vreo 10 kilometri distanţă, pe drumul Brăilei. Aşa că până la 15 septembrie fiecare se descurca pe cont propriu.

După unii veneau părinţii, în cazul când familia deţinea o Dacie. Dacă nu, apelau la furgonul cu muncitori aduşi din oraş să fina­lizeze ultimele parcele ale orezăriei. Plăteau şoferului 10 lei şi erau primiţi. Cea de-a treia variantă era bicicleta, pentru cine avea aşa ceva şi primea permisiunea părinţilor să se aventureze pe distanţa celor 20 de kilometri. Florin Dragu era un caz fericit: primise drept cadou, pentru că intrase la liceu, bicicleta cea veche a tatălui său. Şi pentru că ajunsese la vârsta liceului, ai lui considerau că se poate încumeta să facă singur drumul până la ţară. Aşa că, în penultima zi de vacanţă, şi-a luat sacoşele, una cu haine şi alta cu peştele prins în orezărie, plus o sticlă de lapte şi câteva ouă, cadou de la bunica, a încălecat pe bicicletă şi a plecat acasă, la oraş.