Hei, TAXI, du-mă la catedrală!

Scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă, autorul a două dintre cele mai apreciate romane ale ultimilor douăzeci de ani, „Lucrarea” şi „Se Întorc Morţii Acasă”, unul dintre cei mai importanţi publicişti ai anilor ’90, întemeietor şi director al unor publicaţii şi al primelor posturi de radio private din România, profesor la Facultatea de Jurnalistică, Preşedinte de Onoare al Uniunii Jurnaliştilor Europeni - Filiala România, mentor al unor mari gazetari de astăzi, taxează cântecul-manifest al trupei Taxi şi explică, exclusiv pentru Jurnalul Naţional, de ce.

Motto: „Înţelepciunea este baza oricărei virtuţi”  (Jean-Jacques Rousseau)

Dle profesor, de ce aţi simţit nevoia să reacţionaţi la... un cântec-manifest?

Intuiesc de ce aţi ezitat puţin înainte de a zice „cântec-manifest”, eu însă, pentru discuţia noastră, am să accept totuşi ambii termeni, chiar dacă, gândindu-mă la Freddy Mercury, de exemplu, nu la vreun psalt ortodox de renume, la Chris Normann, la Aurelian Andreescu sau la încă alţi mii de cântăreţi pe care i-am putea numi cu multe dintre cântecele lor manifest, probabil că termenii noştri ar deveni palizi şi foarte discutabili. Amândoi. Dar dreptul la exprimare e liber aşa că, repet, accept termenii şi putem continua dialogul.

Deci, când şi cum a apărut reacţia?

Reacţia mea a apărut târziu. Cineva mi-a zis aşa... în treacăt despre un scandal pe net cu un cântec despre Catedrală. Iar Catedrala?!?

Sunt convins că niciunul dintre cei care sunt prezenţi în videoclipul acela, pe unii   cunoscându-i, persoane absolut onorabile, nici unul, zic, nu s-a gândit că de fapt nu  atât despre Catedrală este vorba acolo cât despre alte lucruri, mai subtile, mai sensibile şi mai serioase.

Mai întâi cum se face oare că tocmai în Postul cel Mare al Învierii Domnului s-au găsit unii să lanseze acel videoclip? Ştiu, ştiu, întâmplător! 

Apoi laitmotivul rostit de către toţi cei care dau greutatea demersului, zicând că: Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici, conţine fie o inconştientă dar gravă ironie la adresa Mântuitorului Hristos şi a creştinilor implicit, fie una elaborată şi cu atât mai gravă, precum am scris: ... Aşa cum mi se pare mie, cântecul ăsta-i blasfemie! Căci Dumnezeu n-a iubit lemnul care ne este astăzi Semnul, Reazimul nostru şi Îndemnul. Ci alţii L-au bătut în cuie, nu El a vrut ca să se suie, spre-a-L face alţii, vai, statuie. Cât despre „spaţiile mici”... n-aţi nimerit-o nici aici. Fiind un Domn omniprezent, nu-i fixaţi voi un ambient!

www.cornelconstantinciomâzgă.ro

„Duhul suflă precum voieşte!” 

Îm? Cum să gândeşti şi să rosteşti, înainte de cel mai mare praznic al creştinătăţii, că Dumnezeu preferă LEMNUL? O fi acesta sau n-o fi cântec, dar mie mi se pare că-i cu cântec. Altminteri cum să înţeleg că nişte artişti, creatori, oameni sensibili şi atenţi la subtextualităţi, la conotaţii şi la mesaje subtile, se folosesc imagistic de pretextul unei bisericuţe de lemn în replica marii catedrale, dar laitmotivul cântării, accentul carevasăzică, nu mai este bisericuţa modestă, ci preferinţa Lui Dumnezeu pentru lemn. Hm! „Suntem artişti sau nu mai suntem”? Ca să parafrazăm o replică „celebră”.

Ce-i place până la urmă lui Dumnezeu?

Ei, asta-i! Cum ce-i place Lui Dumnezeu!? Cine ar putea alcătui o listă cu ce-i place lui Dumnezeu şi ce nu? Ceea ce ştim sigur este că iubeşte omul cum nu iubeşte nimic altceva. OMUL, zic, de care mie îmi este dor. Cred că I-ar mai plăcea să ne vadă că trăim în comuniune. Pentru că altfel, dacă şi la El o fi existând suferinţă, atunci cred că suferă grozav pentru neiubirile noastre. Pentru tot veninul acesta care a inundat mapamondul. Pentru toate imprudenţele noastre. Pentru toate separaţiunile acestea pe care nu mai contenim să le tot facem. Noi şi voi! Mereu şi mereu trebuie să existe un „noi” şi un „voi”. O prăsilă de câini! Între copii şi părinţi, între copii şi copii, între părinţi şi părinţi, între vecini şi vecini, între colegi, între sate şi între state. Noi şi voi! Cea mai mare şi mai dureroasă criză a umanităţii este criza de om!

Dacă aţi fi fost în locul Patriarhului, aţi fi continuat să ridicaţi catedrala?

Dar ce bine că n-am fost şi nu sunt! Altfel probabil că oricine în locul lui ar fi trebuit să continue. Sunt proiecte şi proiecte. De fapt, până la urmă ce este rău în faptul că Biserica Ortodoxă, ca Biserică Naţională, va avea o catedrală mare, monumentală, spectaculoasă? Cum i-ar fi stat lângă Palatul Parlamentului unei bisericuţe pipernicite, amărâte şi... din lemn? Probabil că unii ar fi exultat privind imaginea asta caricaturală. Şi apoi, iată, cu bani mulţi şi în totalitate de la contribuabili  s-a facut o Arenă Naţională, şi bine că s-a făcut. S-a construit o clădire nouă pentru iubitorii de operetă, şi bine că s-a construit. S-a reconstruit, tot cu bani mulţi şi tot de la contribuabili, Teatrul Naţional, şi ce bine arată. Dar s-au aruncat pe apa sâmbetei o grămadă de bani cu nişte închipuite autostrăzi ori cu alte bazaconii şi furăciuni şi nu am văzut atâta supărare şi înverşunare. N-a făcut nimeni cântecuţe manifest. Revin, dacă iubitorii de fotbal au dreptul la o arenă naţională, dacă iubitorii de teatru au dreptul  să se bucure de un teatru naţional, dacă iubitorii de operetă au dreptul să se încânte într-un teatru naţional de operetă, credincioşii ortodocşi de ce nu au şi ei dreptul să se roage într-o catedrală? Pe care nici măcar n-au solicitat-o ei în chip imperios, dar care se construieşte în fond din bănuţul lor ajuns acolo de la ei pe două căi: odată prin fondul public, pe care ei îl alcătuiesc, şi încă odată prin bănuţul pe care îl donează sau îl dau la biserică sub diferite alte forme. Şi ce, e proprietatea lor? Este, precum Marele Voievod cel Sfânt zicea: a urmaşilor, urmaşilor lor!

Mă întreb, retoric, desigur, cine sunt cei care se tot agită inflamaţi de existenţa acestei catedrale, şi s-ar cuveni să se întrebe şi ei cine îi tot agită şi îi inflamează.

Aţi fost de acord cu ridicarea Catedralei când aţi auzit prima dată de proiect?

Prin anul 1995 m-am regăsit pe nişte liste de susţinători privind construcţia catedralei. Am solicitat să fiu şters imediat pentru că nu-mi ceruse nimeni acordul. Într-o discuţie ulterioară cu Patriarhul Teoctist, m-a întrebat de ce am refuzat să fiu pe acele liste. Şi i-am răspuns pentru că nu mă consultase nimeni dacă sunt sau nu de acord, nici măcar pentru ca să figurez acolo, şi apoi pentru că nu agreez denumirea de Catedrala Mântuirii Neamului. Atenţie, nu construcţia, ci denumirea. Mi se părea şi atunci ca şi acum total improprie, infatuativă, ba chiar cu oarecari nuanţe eretice. Cred că asta a şi atras atâtea antipatii. O catedrală, oricât de frumoasă şi de impunătoare, nu mântuieşte pe nimeni, darămite un neam. Mântuirea este, după înţelegerea mea, o lucrare complexă a omului cu el însuşi şi cu Dumnezeu, nu ţine de ziduri, de clădiri sau de alte mofturi exterioare. Având în vedere, însă, că va avea unul dintre hramuri al Sfintei Înălţări, care este şi Ziua Eroilor (ce frumos!), de ce nu s-ar numi chiar aşa: Catedrala Înălţării? Mi s-ar părea mult mai soft şi mai duhovnicesc, şi nu cred că şi-ar împuţina nici importanţa, nici frumuseţea. Pentru că în plan arhitectonic va fi monumentală. O vor admira pizmaş şi tăcut chiar şi cei care astăzi cârtesc. Aşa e lumea! Reamintesc un fragment din replica aceea: ...Problema voastră-i Catedrala, dar nu de ea ni-i goală ţara, ci de cei care s-o iubească, iar nu furând-o s-o hulească! Toţi criticii acestui proiect şi toţi neîmpăcaţii, dacă s-ar duce într-o excursie într-o ţară importantă pentru ei unde ar descoperi un astfel de monument, odată întorşi acasă parcă-i văd câte ar avea de povestit despre el şi câte poze ar aduce, iar acolo fiind nu cred că şi-ar propune, ha, să le amintească locuitorilor acelei ţări cum că... “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”.

Când va fi gata, veţi merge s-o vedeţi?

Nu aştept cu sufletul la gură momentul inaugural al Catedralei, am, mulţămesc Domnului, destule alte lucruri importante de făcut, dar când va fi gata, dacă voi avea un prilej şi voi fi sănătos, nu mă voi sclifosi, ci voi merge negreşit să mă închin şi să mă bucur că, iată, cu greu, în vremuri aşa de neguroase, s-a făcut ceva important, mai cu seamă pentru cei care vor veni după noi. Că doar nu le-om lăsa numai păduri defrişate, industrii şi economii devalizate, anchete şi dosare DNA, conflicte de toate felurile şi peste toate un cântecel prin care să le spunem că “Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici”.

Suntem în preajma Paştelui. Ce le spuneţi cu această ocazie semenilor dumneavoastră?

Ei, da. Îmi creaţi o prilejuire pentru care musai trebuie să vă mulţămesc.

Acum, când ne apropiem într-adevăr de sfârşitul călătoriei noastre ascetice de patruzeci de zile, adică de sfârşitul Postului acesta Mare şi de mare folos, răzbate deja dinspre miezul nopţii Sfintei Învieri îndemnul acela cu adevărat minunat pe care ni-l face Sfântul Ioan Hrisostomul: ... Intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut...”

Este grozav de frumos şi de încurajator! Nu-i aşa?

Într-adevăr. Şi frumos şi încurajator.

Aşadar, acum când toţi ne pregătim să ne primenim în straie de bucurie, când Hristos ne cheamă: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), prinşi ca Adam de braţul  biruitor al Domnului să căutăm spre veşnicie şi să cântăm în marea şi mirabila noapte cântarea de biruinţă: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le!”

PACE, TIHNĂ, DRAGOSTE ŞI BUCURIE le doresc tuturor şi fiecăruia în parte laolaltă cu cei dragi şi le spun încă de pe acum HRISTOS A ÎNVIAT!