Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MUZELE LITERATURII ROMĂNE - Primul ghiont ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor
dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de
poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie...
femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la
pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism
legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!
MUZELE LITERATURII ROMĂNE - Primul ghiont ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!
Povestea de dragoste dintre cei doi e ca un fulg dolofan din prima ninsoare ce ţi se strecoară cătinel-cătinel pînă jos, sub fularul ce acoperă partea încălzită a cefei: e drăgălaş în vînzoleala lui jucăuşă, însă... brrr!... sfîrşeşte prin a-ţi da fiori.
Soră a lui Costache Negri, prieten loial al lui Alecsandri, Elena îl cunoaşte pe poet în atmosfera de sărbătoare şi huzur tineresc de la Mînjina. Proaspăt divorţată, cu ochi negri mari şi scăpărători, de adolescent adulmecînd poftele vieţii, femeia îşi împrăştie farmecele spre poet precum pescarul plasa peste un banc de peşti. Alecsandri e prins iremediabil în mrejele dragostei şi răscolit în toate-i rezervele sufleteşti: "Un drăcuşor plin de duh, încîntător, ironic; fire bogată, generoasă, sensibilă; – scria Alecsandri – inimă de înger, închipuire arzătoare şi nobilă". Iubirea lor îşi va găsi însă desăvîrşirea într-un loc departe de sindrofiile bucolice de la Mînjina, printre pieţe pline de porumbei, gondole şi palate mustind a şoapte de curtezane şi prinţi gustînd din păcat – Veneţia.
Fiindcă era grav bolnavă de piept, la recomandarea medicilor să schimbe clima, Elena pleacă în august 1846 în Italia, înţelegîndu-se cu poetul s-o urmeze, însă pe un traseu diferit, ca să nu stîrnească bîrfă. Din jurnalul poetului, aflăm că locul de întîlnire al celor doi fugari este Trieste, moment în care Alecsandri se lasă copleşit de emoţiile şi reveriile dureroasei despărţiri. În aşteptarea ei, Alecsandri măsoară "camera în lung şi-n lat ca un nebun", iar momentul revederii este mai mult decît pasional: "Mă duc în camera ei şi o strîng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni... Fericirea noastră începe. N. a sosit la orele două, obosită şi suferindă. Cu toate acestea, mîngîierele şi fericirea de a ne revedea după o despărţire atît de îndelungată o însănătoşesc pe dată".
VENEŢIA. Cei doi închiriază un apartament în Palatul Benzon, pe Canal Grande, iar bucuria traiului în comun, ca de început de lună de miere, îi face să guste din nimicurile cotidiene precum copiii dintr-un miez de pepene dulce. Elena face dulceaţă şi cafea turcească, poetul merge după cele trebuincioase în dosul Pieţei San-Marco. Ca toţi îndrăgostiţii, sfidează programul standard de viaţă şi îşi oferă mici supeuri la orele două noaptea, cînd lumea obişnuită doarme. Zilele sunt condimentate cu "convorbiri lungi şi dulci (…) trecînd de la subiectul cel mai serios la nimicurile cele mai nebuneşti, de la analiza cea mai sceptică asupra sentimentelor omeneşti la expresiile cele mai concrete şi mai mîngîietoare ale dragostei noastre, de la amintiri triste sau vesele din trecutul nostru la făgăduieli luminoase pentru viitorul nostru, şi acestea, cînd şezînd ghemuiţi pe canapea, cînd plimbîndu-ne prin cameră, cînd alergînd în jurul mobilelor, ca nişte copii de şcoală. Dar este curios că, tot vorbind, alergînd, rîzînd, ne apropiem mereu, pe nesimţite, unul de celălalt, şi cînd ne trezim, mă pomenesc ţinînd maimuţica pe genunchii mei şi îmbrăţişîndu-ne instinctiv, fără să ne dăm seama, tot restul discuţiei noastre. Un cuvînt şi o sărutare: iată deviza convorbirilor noastre".
HOINĂRELI, HOINĂRELI. Se plimbă cu gondola, străbat ore întregi, ca apucaţii, străzile întortocheate, storcînd ca pe burete clipele de reverie trăite împreună şi rămînînd inerţi în faţa forfotei şi boemiei oraşului. Nu simt nevoia de vizite, de corespondenţe sau de prezenţa celui mai neînsemnat intrus. Alecsandri scrie în jurnal: "Aşteptaţi, deci, doamnelor şi domnilor, vi se va face cinstea să vi se răspundă mai tîrziu! Deocamdată, condeiul şi toate dichisurile biroului ne sunt urîte; cu toată dragostea pe care v-o purtăm, nu avem nici un minut disponibil pentru dumneavoastră! Toate clipele ne sunt ocupate cu nebuniile şi menajul nostru! Aşa încît, binevoiţi şi aşteptaţi!". Timpul trece în funcţie de toanele iubirii, cu zile ploioase şi stări prăpăstios-melancolice metamorfozate brusc, de un gest aparent neînsemnat, în exaltări inocente. "Prima noastră lună a trecut cu o aşa repeziciune, încît de-abia am găsit timpul, în treizeci de zile, să mergem de două ori în grădinile publice, să intrăm de două ori în Biserica San Marco şi să vizităm în treacăt Biserica San Salvator şi muzeul de antichităţi, situat vizavi". În cea de-a doua lună, Alecsandri notează că Elena ar aştepta un copil. "N. îi dăruieşte numele cele mai alintătoare şi plînge vorbind despre el. Îşi însuşeşte aşa de mult acest gînd, încît crede uneori că îl ţine chiar de-adevărat în braţele sale, îl leagănă cu dragoste la sînul ei, cîntă nani şi eu, privind-o, simt că îmi dau lacrimile. Cerul ne mai datorează şi acest har, nu pentru a întregi fericirea noastră, căci ea e deplină, dar pentru a uni iubirile noastre într-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinţa cea mai fericită din lume".
MÎNGÎIERI
"Mă duc în camera ei şi o strâng la piept cu toată căldura unei iubiri răscolite de o despărţire de două îndelungate luni...Cu toate acestea, mîngîierele şi fericirea de a ne revedea dupăo despărţire atît de îndelungată o însănătoşesc pe dată".
Vasile Alecsandri
La cornul-de-aur
La sfîrşitul celei de-a doua luni, Alecsandri şi Elena pleacă cu vaporul spre alte ţări europene, Elena dînd semne de agravare a bolii. Ruperea de apartamentul paradiziac se produce greu, cu suspine din tot pieptul şi tristeţe în notele poetului: "Fiecare mobilă are amintirea ei, fiecare colţ are pentru noi mica lui istorie, cunoscută numai de noi doi. Fiecare fereastră ne înfăţişează o imagine, un tablou". Odată desprinşi de Veneţia, Elena se simte din ce în ce mai rău şi cade bolnavă în timpul şederii în Sicilia. "Am venit aici pentru a căuta soarele şi am găsit o ploaie neîncetată. Plecăm la Neapole la 23 martie. Ajunşi la 24 martie. Nu mai are de trăit decît cîteva zile. Plecăm la 25 aprilie cu vaporul Mentor, căpit. De Tournadre, în tovărăşia lui Negri, Bălăceanu şi Kogălniceanu spre Constatinopole. La 4 mai, la ora trei dimineaţa, N. moare pe vapor, la intrarea în Cornul-de Aur", scrie Alecsandri în ultima pagină a jurnalului. Moartea Elenei a lăsat urme în sufletul tînărului poet de 26 de ani la fel de vizibile ca dîrele de avion pe un cer lipsit de nori. Apoi, după cîteva luni, dragostea i-a dat tîrcoale iar. Şi iar. Şi iar.Citiţi şi:
PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.
