Maria Lătăreţu, diva restaurantelor bucureştene

La 27 septembrie s-au împlinit 42 de ani de când Maria Lătăreţu, privighetoarea muzicii gorjeneşti, a cântat pentru ultima oară pe scenă. La 27 septembrie, 1972, glasul dulce ca susurul izvorului s-a stins pe scena căminului cultural din comuna Româneşti, judeţul Botoşani.

Cântecele sale au mângâiat zeci de ani suflete de îndrăgostiţi, au alinat dorurile şi durerile.  Maria Lătăreţu inspiră şi astăzi, multe tinere încearcând să se apropie de perfecţiunea unei voci fără seamăn.

Maria Lătăreţu s-a lansat în Bucureşti în deceniul al treilea al veacului trecut. Atunci când oraşul încă mai respira romantism şi tradiţie, reale. Atunci, un bun artist făcea ca un restaurant sau o grădină de vară să fie vedeta oraşului.

Maria Lătăreţu a cântat şi în restaurante. Povestea ne-a spus-o nora sa, doamna Ioana Lătăreţu, cea care are o dragoste şi o admiraţie neobosite pentru “măicuţa “ sa.

“În bulevardul Lahovary era restaurantul Doru Ancuţei. Acolo a fost adusă, în 1939, de mentorul dumneaei, marele muzicolog Constantin Brăiloiu. Aici avea să cânte  până în 1949, când au selecţionat-o pentru postul de prim- solistă a orchestrei  Barbu Lăutaru de pe lângă Institutul de Etnografie şi Folclor.”

Să cânţi la restaurant, să te placă lumea, să o faci să revină nu era treabă uşoară. Pentru că Maria Lătăreţu era atât de dorită de public încât mai avea câteva locuri în care cânta.

“În această perioadă, când cânta la Doru Ancuţei, după ce îşi termina programul la 1:00 – 2:00 noaptea, pleca în Dorobanţi, unde este acum un hotel, la restaurantul Parcul Cleo. Aici a cântat, dar nu prea mult, pentru că i s-a impus să renunţe la costumul naţional şi să îmbrace rochia de seară şi toaleta adecvată restaurantului. A cochetat cu muzica uşoară, cu romanţele, dar să rămână definitiv în rochie de seară, nu!”, ne spune doamna Ioana Lătăreţu. Maria Lătăreţu chiar îşi iubea ţarina din care răsărise, chiar   ducea dorul codrilor şi văilor din ţinutul său natal. A purta costumul popular era o declaraţie de dragoste pentru neamul ei. “În intimitatea familiei mărturisea că niciodată nu va renunţa la costumul popular: în el s-a născut şi în el se va prăpădi. Aşa a şi fost.”

De la restaurantul Parcul Cleo, în aceeaşi noapte pleca în bulevardul Nicolae Titulescu, la restaurantul Păcii. După aceea mergea în Calea Moşilor, intersecţia cu Şoseaua Colentina, vizavi de actualul Bucur Obor, unde era Parcul Soare şi cânta până dimineaţa, la 4:00 – 5:00, când se întorcea acasă.

“În tot acest timp, de când îşi făcea programul de seară de la 19:00, la Doru Ancuţei, şi până dimineaţa, era cu copilul de mână, pentru că nu avea cu cine să îl lase. Soţul era pe front, concentrat în 1940-1941. Îşi lua copilul de mână, îl punea într-un colţ al restaurantului, să mănânce, şi aşa  creştea. Îl purta peste tot cu dânsa. Era singură, nu avea pe absolut nimeni. Îi era teamă să îl lase singură acasă, pentru că nu avea decât 9-10 anişori. Apoi a venit soacra dumneaei, Cătălina Lătăreţu, de la Leleşti, şi a rămas să îi poarte de grijă copilului.” Soţul ei a fost pe front. S-a întors după 7 ani, pentru că a căzut prizonier. A venit în 1947. L-a iubit foarte multe pe soţul său. Avuseseră împruenă şase copii, din care muriseră cinci. “În perioada când Tică era pe front, mama lui îi făcea pomenile la Leleşti. Dar măicuţa mea îi spunea “Mamă, Tică nu e mort, Tică trăieşte! Va veni”. Şi a venit. Ea l-a aşteptat. “Te-am aşteptat Tică, eu am ştiu că trăieşti. Şi au luat-o de la capăt.”

 Cine a citit despre viaţa Mariei Lătăreţu ştie prin ce grozăvii ale sorţii a trecut. “În această perioadă îşi consturia şi casa din Tg. Jiu, care avea să-i fie naţionalizată;   apoi în 1944, după ce s-a a revenit de la Tg Jiu, în Bucureşti, în strada Făgăraş, şi-a găsit şi casa bombardată. S-a mutat într-o casă cu chirie, unde nu avea nici măcar curent electric. Îmi povestea soţul meu că îşi făcea lecţiile  la lampa cu gaz.”

Şi totuşi îşi găsea resurse să fie proaspătă, să aducă mereu cântece noi, pe care le culegea sau le compunea, în faţa publicului care o adora. Nimeni nu ştia de durerile sale...

“La Doru Ancuţei, când a debutat Maria Lătăreţu, adusă de Mihail Jora şi de Constantin Brăiloiu, cântecul de mare succes a fost doina “Mă uitai la răsărit”. Maria a avut un succes extraordinar, a fost atât de frumos îmbrăcată- într-un costum naţional alb, ia de marchizet cu mătase, poalele la fel, catrinţele albe, iar în păr, o garoafă albă. Nu a vrut să cânte, pentru că primise vestea că i-a murit fetiţa muşcată de un câine turbat. Brăiloiu i-a spus: dacă nu cânţi, Marie, pe omul ăsta îl distrugi. Restaurantul era plin de personalităţi, de oameni de cultură, de artă, care frecventau acest loc. A  avut un scces extraordinar!” Dar inima sa sângera. Va cânta la acest restaurant numai muzică populară, în costumul tradiţional gorjenesc, timp de 10 ani. În partea cealaltă, unde i se cereau rochie de seară, pene, blănuri, a renunţat.

Avea un succes fabulos. Era o divă în ochii admiratorilor.  “Succesul era fantastic, primea buchete de flori, se dusese vestea în tot Bucureştiul că Maria Lătăreţu cântă la restaurantul Doru Ancuţei. Acesta era un restaurant tradiţioal românesc, de artă culinară românească, şi toţi cei îndrăgostiţi de folclorul românesc veneau.”

În acea perioadă cânta şi Ioana Radu, la un alt restaurant celebru. “Au fost prietene foarte bune. Numai moartea le-a despărţit. Ioana cânta la restaurantul Coşna, de pe Calea Griviţei. În presa vremii se spunea că ele, două privighetori, se întreceau în glas. Una în Piaţa Lahovary, cealaltă la Coşna.”

În timpul celui de-al doilea război mondial , Maria Lătăreţu a fost “răcnetul” Bucureştiului. Toată lumea vroia doar “Mândra mea, sprâncene multe”, “Leagănă-te vârf de brad”, “Nană, dorul meu te cheamă”. Radioul nu dădea altceva. “Mândra mea sprâncene multe” era ca un semnal al postului de radio .”

A fost şi divă şi victimă a vieţii. A răzbit cu cântecul.

Ultima tragedie a fost moartea soţului, Tică Lătăreţu, care  s-a dus numai  în trei luni, de un cancer galopant, în 11 octombrie 1971. Dânsa a murit la 12 luni, la 27 septembrie 1972.