Pahomie, schitul haiducilor lui Sava

Mai bine de 20 de kilometri de la Iezer in sus, drumul se zbuciuma, se chinuieste, se frange. De-acum teritoriul este al haiducilor.

POPAS. Departe de orice asezare omeneasca, loc al vintului si-al fiarelor padurii. Sub peretele de stanca, facand parca un corp comun cu piatra, e Pahomie. Schitul Pahomie, intemeiat de un haiduc si-un popa. Loc de adunare si popas al haiducilor, nicidecum al drumetilor. Si de rugaciune. Dar si tainita.

Legenda, dar si izvoarele istorice ii numesc pe intemeietori Pahomie Monahul si Sava Haiducul. Se pare, spun cronicile, ca preotul Pahomie ar fi de fapt marele ban Barbu Craiovescu, pornit in pribegie din cauza unor grave neintelegeri cu domnitorul Mihnea cel Rau, insotit de "capitanul de care" Sava, capitan care, de altfel, i-a si salvat viata. Zabovind mai multa vreme in munti, nevoit fiind sa-si hraneasca oamenii si caii, capitanul Sava a devenit haiducul Sava. 1684 este anul in care Schitul Pahomie apare atestat documentar. Tot cronicile spun ca, odata pornit in pribegie, fostul ban Craiovescu si-a luat asupra-i parte din imensa avere. Aur si bijuterii. In stanca schitului a fost sapata o galerie, cat pentru un singur om. Acolo a fost tainuita comoara celui care avea sa devina Sfintul Pahomie. Nici Sava, devenit haiduc, nu s-a lasat mai prejos si, alaturi de oamenii sai, a sporit comoara din stinca.

Pe urma Pahomie s-a stins, iar haiducii s-au pierdut in negura vremii. Comoara a ramas in grija calugarilor, care au pastrat-o cu sfintenie de-a lungul veacurilor. Se spune chiar ca, o data ce si-au facut simtita prezenta in zona vanatorii de comori, calugarii au scos aurul din ascunzatoare si l-au pitit mai bine, undeva in interiorul stancii, sapand de sus in jos un put pe care ulterior l-au acoperit cu pietre si pamint.

ABURUL. Prin 1880, schitul a ramas in paragina. Ultimii supravietuitori murisera si nimeni nu s-a mai apropiat de Pahomie, pana pe la 1952. La acea vreme, din vechiul schit mai existau doar ruinele bisericii. Stanca era acoperita in intregime de iedera si, spun oamenii, noaptea se-asternea peste piatra un abur albastru-violet. Schitul a fost in intregime reconstruit.

Visul comorii le-a tulburat multora noptile. E acolo! Acolo, in inima stancii, un munte de aur! Dar unde? si cine ar indrazni blasfemia de a profana un sfint schit?

Gurile rele spun ca acum totusi cineva sapa "discret" in stanca in cautarea comorii. Ca cea mai mare parte din iedera veche de sute de ani a fost retezata si ca burghie ascutite sfredelesc piatra. Si ca respectivul cautator de comori ar fi chiar o inalta fata bisericeasca. Vremea rea ne-a impiedicat sa ajungem zilele astea la Pahomie, asa ca informatia ramane, deocamdata, la nivel de zvon. Cu titlu de poveste. Dar cu un mare, mare sambure de adevar. Mare cat o comoara.
( OANA COSTEA )

Tunelul catre nicaieri

Drumul din Cheile Cheii continua, mai sus de Schitul Pahomie, mai abrupt, mai inaccesibil. Urca, abia simtit, dar in scurt timp urechile incep sa pocneasca. Este chiar inima muntelui si peisajul se schimba spectaculos. De-acum drumul e taiat in stanca. E un drum forestier, zdravan, cat sa incapa doua camioane, pe ambele sensuri de mers. Concluzia fireasca este ca drumul duce undeva. Dar surprizele abia incep. Dupa o cotitura brutala, apare un tunel. Tunel in toata regula, sapat in munte cu simt de raspundere. Betonat, asfaltat. (S-a lucrat din greu, vreme de doi ani si ca au fost desfasurate uriase forte materiale si umane.) E lung de vreo suta de metri. Dar cel mai ciudat este ca pare parasit. Nefolosit, neintretinut. Pe alocuri a inceput sa se surpe. La capatul celalalt e parca o alta lume. Drumul mai continua inca vreo doua sute de metri. Si atat. Se termina. Se termina! Nu duce nicaieri. Tunelul, la care s-a lucrat atata vreme, cu atatea eforturi, bani, vieti sacrificate (caci au existat si astfel de cazuri) are drept capat doar un peisaj superb.

Si totusi, in spatele acestei povesti incredibile, se afla tot visul unei comori. Sau cel putin asa spune lumea. Varianta oficiala ar fi ca, da, e drumul catre o exploatare forestiera. Doar cei mai batrani dau din cap a aiureala. Drumul a fost "comandat" de Ceausescu. Pentru ca i s-a spus - cine stie cand, cine stie cum - ca sus, dincolo de Cheile Cheii, sub stanca unui varf, e o veche mina de aur a dacilor.

Drumul exista, tunelul la fel. Despre existenta vreunei mine insa nimeni nu are vreo certitudine. Unii zic ca sunt legende, altii sustin ca ar fi intr-adevar o veche mina parasita, altii ca ar fi doar ruinele unei cetati dacice.

Descuiarea comorilor (II)

Un mijloc de a afla aceasta iarba, ar mai fi: sa tarai un lacat incuiat prin locuri de fan si sa bagi de sama cand se descuie lacatul. Atunci, sa te uiti primprejur si sa stii ca aceea este iarba fiarelor.

Sau: prinzi doi pui de ariciu si-i inchizi undeva bine, incuindu-le usa cu un lacat sdravan. Cand ii va cauta ariciul si-i va gasi, va pleca sa afle iarba fiarelor, cu care numai atingand lacatul, il va preface in bucati. Daca iesti peaproape, poti pandi si pune mana pe iarba aceea, caci ariciul dupa ce isi face treaba cu iarba, lasa jos.

Daca ai un fanatcosit, fara nici un musuroiu, fara nici un ciot, si daca acolo ti se rupe coasa, sa stii ca pe acolo creste iarba talharului.

Povestire din Bucovina: "Alaturea cu drumul imparatesc care trece prin orasul Siret si duce pe langa satul Balcaut la Suceava, se afla o garla. La inceputul garlei acesteia, adica acolo unde se intalnesc Sasca cu Miezenii, se vad niste adancituri in pamant.

Adanciturile acestea sunt gurile a trei pivniti, in cari se afla mai multe buti cu bani. Iar butile acelea sunt asezate acolo de un voda, despre care se zice ca a domnit oarecand peste Moldova si care, la ascunderea comorilor, a lasat urice.

Nu mult dupa alipirea Bucovinii la Austria, zice ca dand Moldova de uricile acestea, trimise in intelegere cu imparatia noastra o comisie sa scaute pivnitile.

Comisia, mergand si sosind la starea locului, au pus pe mai multi oameni ca sa sape si sa le destupe. La sfarsitul zilei a treia, sapatorii au dat de trei usi de fier.

Si mai mare chin au avut ei acuma cu deschiderea usilor. Totusi isbutira cu chiu si vai a le deschide. Si cand le deschisera, ce sa le vada ochii? O multime de buti stau insirate pe langa peretii pivnitilor, pline de aur lucitor. Sapatorii indata trimisera soli in oras sa cheme comisia.

Dar pana se adunara domnii din cari era alcatuita comisia, un izvor, care s’a iscat pe neasteptate, umplu tustrele pivnitile cu apa. Se vede ca izvorul acela de apa era blastamul lui Voda, caci el a strans comorile ca sa aiba cu ce plati vamile in lumea cealalta. Si comisia se intoarse apoi cu nasul in pamant.

Si de-atunci si pana astazi nimeni nu s’a mai incumetat a destupa pivnitile acelea.

Aceste povesti minunate au fost preluate din volumul II al cartii "Mitologie romaneasca" de Tudor Pamfile, Bucuresti 1916