Şi-a strâns în braţe copilul dispărut, după 18 ani

Sursa foto: Karina Knapek/Intact Images

Avionul cu care Mariana Enache a ajuns în România a întârziat 30 de minute. La coborâre, emoţiile au copleşit-o şi i s-a făcut rău. A mai pierdut 20 de minute încercând să-şi revină. Când a ieşit pe poarta de la sosiri internaţionale a aeroportului “Henri Coandă” avea inima strânsă – “credeam că deja nu mă mai aşteaptă nimeni”, ne-a mărturisit ea. A venit cu Karina, fiica cea mică, de 16 ani, din teama ca statul italian să nu o acuze de lipsă de supraveghere a unui minor. “E bolnavă, are febră, dar n-aveam cu cine să o las acolo”, spune Mariana, iar apoi îşi roteşte ochii în jur şi întreabă unde e Dragoş. Are privirea pierdută şi mă roagă şoptit să-i spulber îndoielile: “E el? Spune-mi, te rog, e el?”.

Ultima aşteptare a mamei
De două luni, de când poliţiştii i-au luat probe ADN lui Dragoş Vasile Lupu, băiatul crescut în casele de copii din Argeş, Mariana se roagă în fiecare seară să primească vestea că fiul ei dispărut în august 1996 e una şi aceeaşi persoană cu orfanul care îşi căuta familia. Ieri, pe măsură ce se apropia de momentul în care avea să afle adevărul, inima şi mintea păreau că încep să o trădeze. În maşină, şi-a petrecut timpul scurs între Aeroportul Otopeni şi Inspectoratul General de Poliţie rememorând momentele de disperare în care îşi căuta copilul. O transpiraţie rece îi scălda faţa şi, deşi afară nu erau mai mult de 5 grade celsius, a ţinut tot timpul geamul deschis. La răstimpuri, se oprea din povestit şi revenea la obsedanta întrebare: “E el? E sigur că e el?”.
La destinaţie, în parcarea IGPR, spaima a paralizat-o complet. Mâinile îi tremurau incontrolabil şi nu putea articula decât o frază, în italiană, pe care o repeta în continuu: “Non ce la faccio” (n.r. – Nu pot s-o fac). Am urcat-o pe braţe până în biroul comisarului şef Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri din cadrul IGPR. Două pahare de apă şi un cub de zahăr mai târziu, Mariana a reuşit să murmure: “Vă rog, nu mi-l aduceţi direct în faţă. Aduceţi-l pe hol, să-l văd din depărtare cum vine, că nu-mi rezistă inima”. La asta visează de 18 ani – să-şi vadă copilul venind înapoi, ca într-un film, de la linia orizontului.

Ultima aşteptare a lui fiului
Cu puţin timp înainte, în acelaşi birou, chiar pe scaunul din faţa ei, fusese Dragoş. O maşină a poliţiei l-a adus de la ora 15:00 în Bucureşti, la IGPR. Aşteptăm să aterizeze avionul cu care mama vine din Italia, dar el nu ştie asta. Crede că a venit pentru “rezultate” şi că lucrurile întârzie pentru că poliţiştii de la Urmăriri (care se ocupă şi de copiii dispăruţi) trebuie să pună în executare mandatele din dosarul transferurilor. Abia când ne mutăm într-o altă încăpere, începe să simtă. Comportamentul lui trădează asta, dar el nu vrea să recunoască, s-ar vulnerabiliza, iar copiii orfani, ca el, ştiu să-şi ascundă sentimentele.

Are o cămaşă cadrilată şi, pe deasupra, o geacă neagră. Mânecile sunt din imitaţie de piele. Geaca e strâmtă, dar n-o dă jos de pe el, semn că-i place cum îi stă în ea. Are un zâmbet larg, care-i luminează toată faţa, pantofi uzaţi, cu talpa ruptă, şi mâinile crăpate. E al nimănui, un om care are liniuţă, în dreptul părinţilor, în certificatul de naştere. A fost găsit pe stradă şi crescut prin orfelinate, ştie că lumea în care trăieşte poate fi parşivă şi că nu poate răzbi prin ea decât muncind. Azi, e băiatul bun la toate în curtea unui sătean din Jupâneşti. Mâine, nu ştie ce va fi cu viaţa lui. Dacă n-ar fi acum, într-un birou din sediul IGPR, aşteptând “rezultatele” (n.r. expertizei genetice), ar tăia la brazi, pentru că nea Nicu, “patronul” lui, vrea să-şi facă un atelier. Are 24 de ani şi niciun vis. Doar două dorinţe: să-şi ia carnetul de şofer, ca să poată munci şi altceva, şi să nu se mai trezească, în fiecare zi, de la ora 6:30 dimineaţa. Nu se plânge, spune că asta-i viaţa de ţăran. Deşi viaţa lui, înainte de a se urca într-un tren ce ducea niciunde, a fost într-un apartament de bloc din Buhuşi.

În ziua în care a dispărut, Dragoş parcă a închis ochi şi, prin somn, a început să trăiască o altă viaţă. Acum s-a trezit, dar nu-şi dă seama dacă lumea din jur sau cea din visul lui e aievea. El e băiatul pe care o mamă îl căuta prin ţară, plângând. Dar e şi băiatul crescut prin orfelinate şi obişnuit să rânească, de la vârsta de 10 ani, la porci. E copilul ce a plâns, la rându-i, după mama lui şi e puştiul care, la 11 ani, a îndrăznit să-i spună unei educatoare ce avea grijă de el, “mamă”. Are el cu adevărat o mamă?

Îmbrăţişarea şi grija fiului
Am dus-o pe mamă la el. Pentru că, atunci când a dispărut, ea l-a căutat, disperată, prin lume. Drumul ei spre el începuse acum 18 ani. Mai avea de făcut un pas. Când a intrat în încăperea unde se afla fiul ei, pe care-l credea pierdut pentru tototdeauna, Mariana a încremenit pentru câteva secunde. Apoi, l-a îmbrăţişat plângând incontrolabil şi, când a încercat să se desprindă de el, corpul n-a mai ascultat-o. S-a scurs din braţele lui pe podea. Îngenunchiat lângă ea, calm, Dragoş a cerut apă. I-a susţinut capul cu mâna, nelasând-o să atingă podeaua, într-un gest inconştient de protecţie şi nu s-a ridicat de lângă ea până ce n-a văzut-o că deschide ochii. A ridicat-o cu ajutorul unui poliţist şi a aşezat-o cu grijă pe un fotoliu.

În biroul plin de priviri străine, aţintite asupra ei în aşteptarea unei reacţii, Mariana încerca să facă loc în minte ideii că fiul ei, dispărut de 18 ani, trăieşte. Că e lângă ea şi e un bărbat în toată firea. Privirea ei îl căuta însă, undeva în el, pe copilul ştrengar care fugise la joacă pe 2 august 1996 şi nu se mai întorsese niciodată înapoi. Pentru ea, timpul a rămas pe loc atunci când l-a pierdut. Nu l-a văzut în prima zi de şcoală, n-a fost lângă el când a luat prima notă proastă şi nici când a sărutat pentru prima dată o fată. Iar azi are aproape 25 de ani şi e aproape un străin.

Dragoş a fost cel care a spart tăcerea, cu întrebarea care i se învârtea în minte şi mamei lui, de când ajunsese în România – “Ce zic analizele?”. Au ascultat amândoi discursul instituţional, dar extrem de emoţionat, al echipei de poliţişti care s-a ocupat de caz şi care le-a transmis concluziile raportului de expertiză ADN – probabilitatea ca Dragoş Vasile Lupu să fie una şi aceeaşi persoană cu minorul dispărut din judeţul Bacău în 1996 este de 99,996%.

După ce poliţiştii au părăsit încăperea, Mariana mi-a mărturisit – “Am ştiut. Din prima am ştiut”. Nimeni nu le poate înapoia azi anii pierduţi. Dar nimic nu-i poate opri să fie împreună de-acum înainte.

Planuri de viitor
L-am întrebat pe Dragoş ce vrea să facă. Dacă vrea să se ducă să-şi ia bagajul şi apoi să meargă la Buhuşi, împreună cu mama lui. “Ce bagaj? Unde să mai plece? Păi tu crezi că acuma dacă te-am găsit eu te mai las să pleci undeva? În seara asta mergem la Bacău şi sâmbătă avem avion spre Italia. Eu trebuie să mă întorc înapoi la muncă”, a decis hotărâtă Mariana. Dragoş a încuviinţat din cap şi-a zâmbit. Era un zâmbet de uşurare, avea o mamă. N-a mai aşteptat niciun alt îndemn, a început să dea telefoane ca să-l roage pe cel care l-a găzduit până acum să-i trimită bagajele şi actele, prin curier, la Buhuşi. “Da. E mama. Plec”, i-a spus el celui de la celălalt capăt al firului şi ochii i s-au umplut de lacrimi. “E în regulă dacă plângi”, i-am spus. “Am plâns destul”, a răspuns, zâmbind.

Mariana s-a transformat dintr-o dată. Emoţiile au făcut loc grijilor şi planurilor de viitor. “Cum facem cu actele?”, “Unde îţi sunt diplomele de şcoală?”, “Cum adică ai lăsat buletinul acasă? Cum ai venit la poliţie fără buletin?”, îl bombardează ea pe Dragoş cu întrebări “de mamă”.

Acum, ea nu-şi mai doreşte decât un lucru – să demonstreze celor care au acuzat-o, după dispariţia copilului, că l-ar fi ucis, că Dragoş e viu şi nevătămat. “Vreau să mă iei de braţ şi să mă plimb cu tine prin tot Buhuşiul, să vadă toţi că eşti viu şi eu n-am fost nebună să te caut atât, cum mi-au zis ei”.
Şi a mai avut o rugăminte, ca în ziar să apară următoarele rânduri: “Vreau să mulţumesc poliţiştilor de la Bucureşti că au făcut ceea ce alţii n-au putut sau n-au vrut să facă”.

(N.a. – Din octombrie 2005, Jurnalul Naţional are o campanie pentru copiii dispăruţi. Dragoş Lupu este al patrulea caz vechi rezolvat de ziarul nostru. Mergem mai departe, convinşi că miracolele există şi că stă în puterea noastră să le împlinim. Fiecare copil dispărut merită o şansă!)