Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fie că este vorba despre o criză a migranților la frontierele blocului european cu Belarus, despre masarea trupelor ruse la granița cu Ucraina și antagonismul unor state membre precum Lituania și Estonia sau despre pericolul comerțului cu China, UE are nevoie urgentă de o strategie coerentă pentru a face față problemelor venite din afara spațiului său, înainte ca toate aceste conflicte hibride să copleșească și să slăbească uniunea.
Comisia Europeană a făcut o serie de propuneri curajoase, care, în teorie, ar putea soluționa într-o oarecare măsură o parte dintre aceste probleme. Pentru prevenirea agresiunii ruse și a altor amenințări militare, UE a propus desfășurarea de unități rapide, care se pliază pe misiuni specifice, reducând astfel dependența europenilor de NATO și SUA.
În privința Chinei, liderii de la Bruxelles încearcă să contracareze uriașa inițiativă globală de infrastructură a Beijingului, oferind opțiuni alternative de investiții. În ultimii ani, UE a încercat să facă o echilibristică aproape imposibilă, menținând un parteneriat economic cu China, fără a se îndepărta de SUA, care se află într-o competiție pe viață și pe moarte cu colosul asiatic.
Președinția lui Trump, aflată într-o animozitate intensă cu liderii UE, i-a făcut pe europeni să conștientizeze că nu-și pot permite să se bazeze în totalitate pe America. Pentru Bruxelles, realizarea unui echilibru în relația cu Washington și Beijing a fost, din această perspectivă, un reflex de conservare, prin care UE a crezut că nu poate fi prinsă la mijloc, între cele două mari puteri.
Lipsa unității, dușmanul UE
Deși majoritatea oficialităților europene sunt de acord că UE nu mai trebuie să evite abordarea unor confruntări directe, realitatea a demonstrat până acum că încercarea de a găsi o politică externă comună este extrem de dificilă pentru un bloc format din 27 de state cu priorități interne diferite.
Principiul unanimității face ca politica externă a UE să se afle la discreția fiecărui stat membru. Orice membru își poate folosi dreptul de veto pentru a bloca o decizie comună și o serie de state s-au dovedit până acum chiar încântate să facă acest lucru. Țări precum Ungaria și Polonia, acuzate de Bruxelles pentru politici antidemocratice și antieuropene, au puterea de a bloca orice inițiativă importantă a UE, ca represalii la amenințările de a li se retrage finanțarea sau dreptul de vot.
Acest lucru generează o altă problemă suplimentară pentru UE, deoarece rivali precum Rusia și China, care negociază direct cu guvernele naționale, utilizează unele state membre pe post de cal troian în interiorul blocului comunitar, folosindu-se de aceste țări pentru a destabiliza o strategie europeană unitară și a se infiltra mai ușor într-un spațiu ostil. Un europarlamentar lituanian remarca recent că Moscova, în special, exploatează acest mod de acțiune, încercând să consolideze relații individuale cu state membre și nu cu instituțiile UE, deoarece acestea din urmă sunt mult mai „belicoase” decât capitalele europene.
Legați de mâini și de picioare
Problemele legate de afacerile externe dau însă UE dureri de cap mai mari decât neînțelegerile dintre statele membre. „Modul în care funcționează în prezent UE împiedică uniunea în mod fundamental să abordeze crizele cu care ne confruntăm!”, recunoștea, de curând, Sophie in’t Veld, eurodeputată liberală olandeză.
„Comisia Europeană poate lua inițiativa, așa cum a făcut în cazul COVID-19, ceea ce duce la un rezultat pozitiv. Dar, în materie de afaceri externe, Comisia are obligații față de interesele statelor membre, care nu au nici măcar mandat pentru o viziune paneuropeană”, a adăugat Veld.
De altfel, chestiunea dependenței Comisiei Europene de statele membre este invocată deseori, în spatele ușilor închise, de foști și actuali oficiali europeni. Aceștia subliniază că actualul președinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ajuns în funcție grație unui compromis. „Ea nu a fost prima opțiune a partidului său, ceea ce i-a limitat independența încă de la început”, remarca recent Julian King, ultimul comisar european al Marii Britanii. „Ea este mai dependentă de capitale, în special de Berlin și Paris. Din păcate, în niciuna dintre acestea nu mai există atât de multă stabilitate politică ca până acum!”, a observat King.
Germania a instalat de curând un guvern de coaliție tripartit, format de social-democrații de centru-stânga, Verzi și liberalii din Partidul Liber Democrat. Și, deși, pe hârtie, acordul lor prevedea aparent o continuare a politicii externe a Angelei Merkel, Verzii - a căror lideră, Annalena Baerbock, a fost numită ministru de Externe - au adoptat anterior o poziție mai dură față de Rusia și China decât partenerii lor de alianță.
Între timp, în Franța, Emmanuel Macron speră să obțină un al doilea mandat, în alegerile prezidențiale din aprilie. Chiar dacă va păstra președinția, Macron trebuie apoi să lupte pentru câștigarea majorității legislative dacă vrea să guverneze țara în mod eficient și se va concentra probabil pe problemele interne până la sfârșitul primăverii. Între timp, însă, Franța deține președinția rotativă a UE pentru prima jumătate a anului 2022.
Macron este de departe cel mai mare promotor al unei Europe implicate geopolitic, susținând idei precum o armată europeană și o politică externă, care nu se limitează la executarea comenzilor venite de la Washington.
Macron speră ca, în timpul președinției sale la UE, Consiliul European al statelor membre să demareze un proces ambițios numit „Busola strategică”, care definește profilul de actor relevant al UE în domeniul securității și apărării, prevăzând pentru blocul european o politică strategică comună și trupe permanente.
Multe state membre au însă rezerve serioase în legătură cu propunerea franceză, de la costul inițiativei până la faptul că aceasta nu condamnă suficient Rusia. Și, în condițiile în care Macron se concentrează pe campania pentru realegere sa în Franța, țările cele mai vehemente contra acestei propuneri vor putea pur și simplu să îl ignore pe cel care ar trebui să fie, teoretic, liderul european care coagulează noua forță militară a continentului.
Presiunea timpului
În timp ce Europa rămâne blocată, crizele cu care se confruntă continentul se adâncesc și se succed, iar adversarii UE profită din plin. Spre exemplu, criza migranților de la granița UE cu Belarus și tensiunile de la frontiera Rusiei cu Ucraina, urmate de criza gazelor, au oferit Moscovei o pârghie de presiune asupra Europei. În aceste condiții, o eventuală coordonare a Rusiei cu China într-o serie de chestiuni legate de economia europeană ar deveni un adevărat coșmar pentru UE.
Deocamdată, pentru blocul comunitar situația nu este roză. Rusia și China au devenit tot mai agresive, SUA s-au transformat într-un aliat imprevizibil, iar europenii sunt tot mai divizați, ajungând din ce în ce mai lipsiți de importanță pe plan internațional. Lipsa de acțiune și coerență a UE în contracararea pericolelor externe riscă să ducă la pierderea definitivă a ponderii globale a unui proiect demarat cu decenii în urmă în numele unității.
Modul în care liderii de la Bruxelles vor acționa anul acesta ca răspuns la ostilitățile multiple venite din partea Rusiei, Belarusului, Chinei și chiar a SUA va defini, pentru multă vreme, statutul unui bloc care încearcă cu disperare să nu mai fie ignorat pe scena politică și militară a lumii.
