Spălarea banilor, între lege şi confuzie

Spălarea banilor a devenit o sintagmă la modă care acoperă în accepţiunea publică o serie largă de infracţiuni.
Legea română defineşte infracţiunea de spălare de bani şi o pedepseşte aspru, ea având conexiune cu operaţiuni transnaţionale de criminalitate şi terorism internaţional. Reglementările comunitare definesc şi ele cadrul şi condiţiile în care spălarea de bani este infracţiune.

În ultimii ani, în literatura de specialitate subiectul este larg tratat. Studenţii în drept, academiile de poliţie, instituţiile financiar-bancare, notarii dezbat şi ei tema spălării de bani. Doctorate în ştiinţe juridice au drept temă academică spălarea de bani. Pe de altă parte, sintagma intrată în uzul public, tocată de media, îşi vulgarizează conţinutul şi ajunge să fie perceput distorsionat sau chiar eronat de publicul larg.

Pornită istoric din operaţiuni ale mafiei care treceau prin spălătorii banii din operaţiuni ilicite, raportând la final profituri excepţionale, activitatea infracţională de albire a banilor murdari a devenit tot mai sofisticată. Practicile spălării de bani s-au “democratizat” prin extindere, ele au cuprins circuitele bancare, tranzacţii imobiliare căpătând dimensiunea unui flagel care, la nivel planetar, acoperă miliarde de euro şi de dolari. De aceea aria suspiciunii s-a lărgit iar combaterea fenomenului a fost instituţionalizată la nivel naţional şi internaţional.

Jurnalul Naţional a relatat de-a lungul timpului despre numeroase cazuri de spălare de bani investigate şi ajunse în instanţe.
S-au aflat în atenţia anchetelor de presă afaceri care ridicau mari semne de întrebare asupra provenienţei banilor. Ziariştii au reuşit să scoată la lumină operaţiuni financiare şi achiziţii ţinute ascunse, secretizate sub pretextul protecţiei datelor personale şi pierdute prin paradisuri fiscale.

Când un om politic de calibru, sau un om de afaceri face achiziţii importante cu sacoşa de bani evident că suspiciunea devine maximă.
Legea română de combatere a spălării de bani defineşte persoanele expuse politic, paragraf care îl pune în capul listei chiar pe şeful statului şi continuă până la demnitatea de secretar de stat.
În aceste condiţii, achiziţiile făcute de Traian Băsescu, aflat în poziţia de expunere maximă, ar necesita şi ele o transparenţă maximă. Or, Traian Băsescu a oferit în anii de mandat prezidenţial suspiciuni majore la fiecare bun achiziţionat. El a declarat că avea la Revoluţie un milion de lei, aşa că a pornit în noua viaţă cu bănetul obţinut ilicit în comunism, care a fost albit în capitalism. Până la ultima achiziţie, ferma de 300 de hectare de la Nana, Băsescu a făcut “şcoală” cu achiziţii imobiliare în care l-a antrenat pe Căşuneanu şi pe fiica notar ce avea mereu venituri suspecte din “vânzări anterioare”.

Să precizăm că Legea 656/2002, la art. 29 defineşte infracţiunea de spălare a banilor:
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri;
b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a circulaţiei sau a proprietăţilor, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;
c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
va urma