x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Calendar “Astăzi e ziua ta...” - Dorel Vişan

“Astăzi e ziua ta...” - Dorel Vişan

25 Iun 2008   •   00:00
“Astăzi e ziua ta...” - Dorel Vişan

“Cine nu te iubeşte nu te merită...”
“Nu mai fac teatru de opt ani. M-am retras, pentru că am avut o «revoluţie» la Cluj, unde eram director general, cu nişte artişti, care au dus teatrul de rîpă şi-l duc şi astăzi.” Maestrul Dorel Vişan îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.



“Cine nu te iubeşte nu te merită...”
“Nu mai fac teatru de opt ani. M-am retras, pentru că am avut o «revoluţie» la Cluj, unde eram director general, cu nişte artişti, care au dus teatrul de rîpă şi-l duc şi astăzi.” Maestrul Dorel Vişan îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Nu m-am gîndit niciodată să mă fac artist înainte de a mă face. Am vrut să mă fac chirurg, iar părinţii mei au vrut să devin învăţător sau preot. Uite că, în cele din urmă le-am făcut pe toate: am fost şi chirurg, şi învăţător, şi preot! Cele mai importante împliniri ale mele sînt legate de familie. Îmi pare că mi-am pierdut nevasta, dar mi-au rămas cei trei copii, care s-au dezvoltat extraordinar de frumos. Apoi împlinirile sînt legate de ceea ce am scris, de filmele în care am jucat şi de rolurile din teatru. Dezamăgirile le-am trăit în primul rînd cu teatrul. Mă refer la conflictul pe care l-am avut cu artiştii de la Cluj şi cu fostul ministru Ion Caramitru, care m-a îndepărtat total de teatru. Consider că Teatrul din Cluj este cel mai important teatru din România. Este singurul care concurează cu o altă cultură. Este vorba despre cultura minorităţii maghiare, care este foarte bine susţinută la Cluj, e o preocupare foarte serioasă pentru cultură şi pentru teatru. Artiştii sînt bine selecţionaţi, de asemenea directorul este un om deosebit, care se pricepe la teatru. Teatrul Naţional din Cluj nu este un teatru al oraşului, aşa cum sînt altele. Este un teatru al provinciei, al Ardealului, care are obligaţii culturale faţă de multe oraşe care nu au teatre. O altă dezamăgire este faptul că au şters numele Teatrului Naţional din Cluj, iar acum este o clădire anonimă. Nu mai fac teatru de opt ani. M-am retras total, dar film am făcut în această perioadă. Mă dezamăgeşte faptul că şi în teatru, şi în film nu se mai caută ceea ce caută arta în general – dumnezeirea din om. Se caută mizeria din om. Eu, care sînt format la o şcoală realistă, care am stat la masă cu apostolii teatrului şi filmului românesc, sînt din ce în ce mai dezamăgit şi îmi piere tot mai mult credinţa într-o lumină care s-a stins demult.

Am foarte multe amintiri legate de aprecierea publicului, dar una este extraordinară! La Bucureşti, un moldovean, cred că de la Piatra-Neamţ, a urcat cu mine în troleibuz, deşi mergea într-o altă direcţie. A vrut să meargă alături de mine trei staţii, ca să stăm de vorbă. Este una dintre cele mai frumoase amintiri. A mai fost una după filmul «Iacob», cînd un spectator mi-a spus următorul lucru: «Domnule Vişan, eu stau foarte departe de centrul oraşului şi, după ce-am văzut filmul, am mers acasă pe jos şi mi-am dat seama cît stau de aproape». Atît de mult l-a marcat acest destin al lui Iacob, care este de fapt destinul nostru, al fiecăruia – murim lent, fără să acţionăm.

Maică-mea avea o vorbă pe care o reţin, pe care am folosit-o şi pe care o urmez cu toată credinţa şi dragostea: «Măi copilule, în viaţă să ştii un lucru – cine nu te iubeşte nu te merită». Am urmat această vorbă şi nu-mi pare rău, pentru că întotdeauna am cîştigat. De cei care nu m-au iubit m-am îndepărtat. I-am părăsit şi nu am făcut rău. De cei care m-au iubit şi am simţit că iubirea este reciprocă m-am apropiat şi nu am avut decît de cîştigat. De altfel, cred că iubirea este fundamentaţia lumii care ne leagă. Este singura care poate să întreţină lumina dumnezeirii din om. Mă muştruluiesc pentru că am avut o replică într-un film pe care l-am făcut cu regizorul Şerban Marinescu, în care personajul era bîntuit de o boală incurabilă, iar la final, ultima lui replică spusă cu foarte multă luciditate a fost: «Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc». Mă muştruluiesc pentru lucrurile la care nu m-am priceput şi sînt destule. Fiecare ajungem mai devreme sau mai tîrziu la concluzia că nu ne-am priceput şi totuşi am acţionat. Astăzi sîntem tot mai mulţi cei care acţionăm fără să ne pricepem.

Visul meu de cînd am ales să îmbrăţişez meseria scenei este şi cel de acum – să ajung un mare artist. Poate că acest vis mi s-a împlinit, dar nu am făcut destul pentru ca el să se solidifice ca un vis foarte puternic. Pot să mă mîndresc cu nişte relaţii internaţionale, cu premii, colaborări, dar nu a venit şi acceleratul. A trecut numai personalul pe lîngă mine – l-am prins şi m-am urcat în el, dar dacă trecea accelaratul...”

×
Subiecte în articol: calendar teatru sînt