“Astăzi e ziua ta...”: Doru Tufiş

“S-ar putea spune că activitatea mea muzicală se împarte în două: pînă în ’89, cînd am cîntat în diferite grupuri, şi dupa ’89, cînd a apărut deschiderea.

“S-ar putea spune că activitatea mea muzicală se împarte în două: pînă în ’89, cînd am cîntat în diferite grupuri, şi dupa ’89, cînd a apărut deschiderea. Înainte eram cunoscut, dar nu eram agreat, pentru că nu acceptam toate textele criminale, vehiculate în acele timpuri, cîntam muzică străină şi aveam un look care nu corespundea deloc cu criteriile cenzurii”, spunea artistul într-un interviu. Doru Tufiş împlineşte mîine 57 de ani.

“Acum, în preajma zilei mele de naştere îmi trece prin minte că mă pot lăuda că am la dispoziţie cea mai lungă zi a anului pentru a mi-o aniversa. E prima dată cînd fac o astfel de legătură între solsţitiul de vară şi ziua mea, deşi o ştiu de cînd eram copil. Nu fac nimic special pregătitor cu scopul organizării unei aniversari pompoase. Cîţiva prieteni apropiaţi, invitaţi la masa unui restaurant luxos (Jariştea), celebru, unde şi susţin un recital zilnic de ani buni. Întotdeauna de ziua mea am cîntat, chiar dacă eram la mare, în turneu prin ţară sau în străi­nătate. Au fost trei ani la rînd cînd am sărbătorit la Berlin, altă dată eram la München, o dată la Strasbourg. Cîţiva ani în urmă mi-am serbat ziua în oraşul Niagar; mi-au fost martori cascada aceea su­perbă şi cîţiva prieteni. Toate aniver­sările zilei mele au avut ceva special. Au fost într-adevăr o sărbătoare. De fapt, pentru un ar­tist în fiecare zi e sărbătoare, atît timp cît prin arta sa se adresează oa­menilor, îi face mai buni şi le aduce bu­curia în su­flete – cu condiţia să fie artă adevă­rată, dar şi artistul, la fel de ade­vă­rat. Dacă mă gîndesc de unde sau de cînd am început să cînt, îmi dau seama că talentul îl pri­meşti de la Dumnezeu atunci cînd te naşti.

Pe la 3 ani cîntam prin casă «Firicel de floare albastra», iar publicul era familia mea. La 7 ani m-au dus la liceul de muzică şi de atunci tot cînt zilnic, şi nu oricum: la vioară, la pian, iar de pe la 15 ani la chitară – perioadă a vieţii mele în care am muncit enorm, sacrificîndu-mi copilăria, pentru că orele de joacă ale unui copil obişnuit mi-au fost «furate» de studiul muzicii. Cred că din acest motiv am rămas copil undeva în mine pentru toată viaţa, dar

m-am şi maturizat timpuriu totodată. Astfel m-am luptat responsabil şi tenace pentru marea performanţă care a şi venit şi s-a şi confirmat: for­maţiile Sincron, Mondial, Romanticii, difuzările la radio şi tv ale creaţiei mele, înregistrări pe discuri de vinil şi CD-uri, lungi turnee în ţară şi în străinătate, premiul I la Cerbul de Aur (secţiunea Videoclip), premiul Ministerului Culturii şi Cultelor. Pentru orice demers sau sacrificiu pe care arta îl cere, pentru a nu îmi fi greu, am găsit o cale prin care mi-am identificat viaţa personală cu ceea ce am făcut în artă – oferind ne­condiţionat, cu tot altruismul special şi specific unui artist. Restul au fost iubiri ce s-au născut, au trăit şi au murit. Cu excepţia iubirii pe care o port celor doi copii ai mei. Oricum, artiştii au parte de un destin special, ei trăiesc intens, ajungînd spiritual să trăiască vieţi după vieţi în timpul unei vieţi biologice, şi toate astea între tragic şi sublim, cu multe mo­mente de cumpănă, care le tulbură viaţa. Depinde doar cum le trec, pentru că ele pot fi mortale sau calea spre nemurire.

În plan profesional, ca şi în viaţa personală, consider drept cea mai mare împlinire devenirea, confirmarea şi recunoaşterea mea ca artist şi faptul că pentru asta am fost şi sînt iubit şi respectat. Dezamăgirea mea cea mai mare e că nu m-am născut în altă lume în care puteam să fiu, ca şi aici, artist, dar unul internaţional. Puteam de mult să rămîn în străinătate, adolescent aproape fiind, dar ar fi trebuit să mă mai nasc o dată – ca să fiu artistul lor. Altfel, întotdeauna am co­respuns acelor standarde.

Azi, muzica e mult mai uşoară. Computere, prea mult ritm care a învins linia melodică şi armonia... Multă fîţîială şi prea puţină calitate artistică, mult comercial în care pseudo-artiştii mor aproape o dată cu produsul lansat pe piaţă. Şi, totuşi, ceva pozitiv trebuie remarcat sincer: fondul, conţinutul actului artistic e salvat într-un caz şi susţinut în celălalt de show, de sonorizare performantă, de tehnici de proiecţie, lumini, pirotehnie etc. Asta nu în­seamnă că nu există şi lucrări ad­mi­rabile, dar ele sînt făcute tot de artişti adevăraţi.

Visez, ca şi atunci cînd am ales această carieră, ca publicul să discearnă între ce înseamnă valoare şi nonvaloare, pentru că altfel la ce bun aş face sau voi mai face ceea ce fac? M-aş simţi trădat. Şi trădarea face parte din destinul unui artist, de multe ori el fiind dat uitării. Depinde de el însă, în ce fel deţine taine care să-l readucă în faţa publicului şi dacă reuşeşte să o facă. Şi să rămînă în conştiinţa publicului iubit. Cam asta ar fi urarea pe care mi-aş face-o de ziua mea şi totodată să vă mul­ţu­mesc şi vouă, gazdele mele, Jurnalul Naţional, că nu m-aţi trădat.”

Trădarea...

“Şi trădarea face parte din destinul unui artist, de multe ori el fiind dat uitării. Depinde de el însă, în ce fel deţine taine care să-l readucă în faţa publicului şi dacă reuşeşte să o facă. Şi să rămînă în conştiinţa publicului iubit. Cam asta ar fi urarea pe care mi-aş face-o de ziua mea şi totodată să vă mulţumesc şi vouă, gazdele mele, Jurnalul Naţional, că nu m-aţi trădat”
Doru Tufiş, artist