Petronela Rotar şi-a surprins fanii din nou cu romanul „Orbi” care s-a vândut în cifre record. Petronela a scris în trecut poezie şi proză scurtă, iar în 2017 primul său roman a avut un debut fulminant. „Orbi” spune povestea unei relaţii toxice din ambele perspective ale celor doi parteneri, dar şi partea de vindecare emoţională cu ajutorul terapiei. Inspiraţia a venit şi din drama personală a autoarei.
Cartea ta a atins nişte cifre record în ultima vreme. Cum te simţi? Te aşteptai?
Nu mă aşteptam. Primul semn evident că nu mă aşteptam nici eu şi nici editorul este că în trei săptămâni un tiraj mare pentru România s-a epuizat şi am fost vreme de aproape o săptămână fără carte pe piaţă până când editura a reuşit să scoată un nou tiraj. Cumva, în timp ce scriam cartea, mi-am tot pus întrebarea „eu pentru cine scriu cartea asta?” şi s-a tot întâmplat ca în puţinele mele ieşiri în acea perioadă să tot întâlnesc oameni, femei mai cu seamă, care veneau şi îmi povesteau întâmplări sau cazuri de abuz. Chiar m-am gândit că sunt mai mulţi cei cărora li se adresează cartea asta decât îmi imaginam. După publicare, feedbackul care vine de la cititori este că sunt mult mai mulţi oameni în relaţii abuzive decât îmi imaginam eu şi cumva acesta este motivul pentru care este o carte atât de citită. Cartea dezbate şi povesteşte o relaţie toxică, o căsnicie în care ambii parteneri sunt prinşi într-o relaţie de abuz. Ce încearcă să spună cartea este un adevăr care nu este neapărat plăcut oamenilor şi anume că nu există doar alb şi negru şi că atunci când suntem într-o relaţie de abuz nu suntem doar victimă sau doar abuzator, ci este un cerc care se învârte continuu şi devin în aceeaşi măsură abuzator când sunt victimă precum şi invers, pentru că mă pun în tot felul de situaţii. Ce mi-am dorit să fac, în afară de a spune povestea unei relaţii toxice, a fost crearea unui narator-observator care să explice ce se întâmplă acolo şi mi-am luat un personaj şi l-am dus în terapie pentru a-l smulge din acest cerc vicios.
Ce înseamnă relaţie toxică? Vorbim şi de violenţă fizică sau doar verbală, psihică?
Există şi o formă de violenţă fizică în carte doar că ea este invers direcţionată decât te-ai aştepta. În sensul că puţinele acte de violenţă fizică sunt din partea victimei, nu sunt din partea abuzatorului. Unul dintre adevărurile pe care încearcă să le spună cartea este că abuzul poate fi la fel de important şi de marcant şi atunci când nu este fizic. Noi suntem obişnuiţi să credem că dacă nu mă bate, înseamnă că nu sunt abuzată. Nu este adevărat absolut deloc lucrul acesta. Sunt atât de multe forme de abuz şi atât de subtile. Terapeutul din carte chiar zice la un moment dat că dacă bătaia fizică nu lasă nişte urme atât de puternice încât ele să ajungă la spitalizare, la tentativă de omor etc. de fapt ce rămâne este tot abuzul psihologic. Felul în care eşti umilit, felul în care eşti pus în inferioritate, felul în care eşti pedepsit. Sunt mai multe răni acolo care se activează în momentul în care eşti bătut sau eşti abuzat psihologic.
Ţi-a fost greu să scrii această carte?
Mi-a fost în egală măsură greu şi uşor. Mi-a fost uşor să o scriu în sensul că era o carte care se copsese în interiorul meu. E un subiect la care mă gândesc şi la care cumva lucrez eu însămi şi în terapia mea personală şi am tot luat contact cu tot felul de instituţii care se ocupă de această problemă a abuzului şi violenţei în familie. M-am tot documentat pe tema asta în toate părţile şi cumva era coaptă povestea în mine şi mi-a fost uşor să o scriu. A curs. Am scris foarte mult şi foarte intens. Mi-a fost greu pentru că pe de o parte povestea în sine e o poveste complicată şi lucrul acesta îl simt şi cititorii pentru că au nişte reacţii foarte violente citind cartea. Sunt oameni care îmi scriu că au aruncat cartea de pământ sau că au vomitat sau că au făcut atacuri de panică citind-o. Iarăşi ce a fost greu, eu nefiind psiholog, ci doar un om care citeşte foarte multă psihologie şi este de foarte mulţi ani în terapie, să construiesc scenele din terapie şi un personaj terapeut foarte credibil care să poată să stea în picioare în faţa unui specialist adevărat.
Dacă e un lucru de care sunt mândră din tot ce am scris vreodată în viaţa asta este faptul că mi-au ieşit scenele din terapie, faptul că şi în turneul din ţară şi pe Facebook sau pe mail au venit foarte multe reacţii de la psihologi care pe de o parte îmi mulţumesc şi spun că trebuie să-mi dea un procent la un moment dat pentru că fac un lobby atât de bun pentru ideea de psihoterapie şi pe de altă parte mă felicită pentru personajul terapeut.
Adevărul reprimat nu rămane ascuns
Cartea ta nu este un roman autobiografic, totuşi cât din tine regăsim acolo?
E foarte greu de zis. Dacă stau şi mă gândesc, n-aş putea să zic un procent. Sigur că dacă eu însămi n-aş fi fost mai mult sau mai puţin în viaţa mea într-o relaţie abuzivă, nu aş fi putut scrie cartea asta. E un lucru de care nu mă feresc să-l spun, însă nu este o carte autobiografică. Ce am încercat eu să fac a fost să construiesc un personaj feminin care să semene foarte tare cu tot ce am văzut eu şi că este tiparul femeii într-o relaţie de genul acesta. De exemplu, eu fac terapie de grup de foarte mulţi ani şi am fost în foarte multe grupuri de terapie unde suntem doar femei. Bărbaţii mai greu ajung în terapie şi cu atât mai greu în terapie de grup. În centrele şi adăposturile cu care am mai lucrat am întâlnit cazuri duse la extrem: femei foarte bătute, femei care au stat zeci de ani în relaţii îngrozitoare şi am încercat să construiesc un tipar. Nu m-am pus pe mine acolo, n-am vrut să creionez o femeie care să-mi semene mie, ci o femeie care să semene cu majoritatea femeilor abuzate şi de asemenea o femeie care să aibă reacţii la terapie mult mai apropiate de cele fireşti, obişnuite. Personajul meu nu are nimic din mine, e complet altcineva.
Poate că această carte le va da curajul. Poate undeva acolo exista acea dorinţă de a merge la un psiholog, de a face ceva. Sunt femei care sunt conştiente că sunt într-o relaţie care nu este tocmai în regulă, dar nu au curajul de a merge mai departe.
Deja lucrul acesta se întâmplă. Cred că am primit sute de mesaje de la oameni care îmi spun că aveau nevoie de un impuls. De ceva care să le tragă un văl de pe faţă şi de pe ochi şi că asta a reuşit să facă romanul meu. Şi că au avut curaj să se ducă în terapie. Chiar râdeam că zicea cineva că ar trebui să primesc procent de la câţi oameni s-au dus în terapie în urma cărţii mele. Sunt oameni care îmi scriu că şi-au făcut prima programare la psiholog, alţii care îmi spun că tocmai intraseră înainte să citească cartea mea şi că erau gata să renunţe. Intrarea în terapie doare. Trebuie să-ţi asumi că înainte de a fi bine vei fi rău pentru că ai de dezgropat nişte lucruri pe care le-ai pus deoparte dar care nu rămân acolo puse deoparte. Avem senzaţia că dacă reprimăm nişte amintiri sau nişte adevăruri despre noi, le punem undeva şi ele rămân ascunse. Dar nu rămân ascunse, ele îşi fac simţită prezenţa în fiecare alegere pe care o facem şi în fiecare zi din viaţa noastră. E o agonie mai uşoară, dar continuă. Pe când intrarea în terapie e o agonie mai serioasă, mai scurtă, după care vine eliberarea.
Din păcate la noi în ţară, mersul la psiholog este oarecum tabu. Mai ales în provincie, în Bucureşti poate că oamenii mai merg. Mulţi spun că "ah, dacă mă duc la psiholog, clar sunt nebun."
Asta pentru că nu se face deosebirea foarte clară între psihiatru şi psiholog. Psihiatrul este cel la care se duc "nebunii", dar nici măcar. Mă întristează foarte tare când aud aceste catalogări pentru că la un psihiatru este foarte bine să te duci şi când eşti într-o depresie foarte puternică, când ai simptome de anxietate foarte puternice care pot să-ţi blocheze existenţa. Mi-au scris zeci de oameni care povestesc că atacurile de panică îi ţin blocaţi în case sau în tot felul de existenţe din care nu mai pot ieşi. Nu au mai făcut o plimbare nicăieri, n-au mai fost într-o vacanţă fiindă au atacuri de panică foarte puternice. Acela este momentul când te duci la un psihiatru. Legat de psihiatrii mai e altă idee cu „mă duc la psihiatru şi îmi dă pastile şi mă fac legumă”. Tu eşti legumă când eşti în depresie, eşti legumă când eşti în anxietate. Echilibrul chimic pe care nu-l mai are creierul tău poate fi dat de nişte pastile pe care ţi le prescrie un psihiatru şi te ajută să ieşi de acolo şi după aceea te poţi duce la un psiholog să-ţi rezolvi cauzele care te-au adus în situaţia asta.
Nu există oameni cu adevărat fericiți
Asta mi-a plăcut foarte mult în cartea ta. Deşi citeam că cineva îţi caracteriza cartea drept un roman care răneşte, aduci şi calea de vindecare. Aduci şi drumul acela spre regăsire, împăcare.
Este un roman care răneşte pentru oamenii care cumva găsesc în ei nişte trăsături din cele două caractere. Unul dintre lucrurile extrem de importante pe care le-am învăţat în terapie este că nu anumite lucruri rănesc oamenii sau anumiţi oameni rănesc oamenii, ci oamenii se simt răniţi în funcţie de ce se întâmplă în interiorul lor. Eu am scris o carte, iar ea e citită de mii de oameni şi fiecare are un traiect propriu, foarte complicat. Nu cred că există un om cu adevărat fericit şi sănătos psihic. Nu în senul că e nebun, ci în sensul emoţional. În funcţie de rănile pe care le avem şi de lucrurile pe care le-am experimentat în viaţa noastră, de relaţiile pe care le-am avut începând cu părinţii noştri până la cele cu soţii şi soţiile noastre, avem un tip de răspuns emoţional la tot ce ni se întâmplă. Inclusiv la o carte care vine şi îţi dă o palmă, pentru că asta face, vine şi îţi dă o palmă, dar după aceea te şi mângâie pe cap.
Ce le spunem celor care spun despre persoanele deprimate sau despre cei care merg la psiholog că sunt de fapt nişte mofturoşi?
Aici este foarte multă nevoie de educaţie psihologică. Eu tot spun lucrul acesta şi am o opinie care este nepopulară despre faptul că în şcoli ar trebui scoase orele de religie şi ar trebui băgate în loc ore de educaţie psihologică cu oameni competenţi care să le explice şi să le arate copiilor drumul către ei înşişi, către emoţiile lor. Noi suntem o ţară care nu vorbim despre emoţii. În care bărbatul dacă plânge este pămpălău, în care toată lumea simte nevoie să arate cât de bine este şi în spate sunt prăbuşiţi, pentru că le este ruşine să spună că trec printr-o depresie. Depresia este o boală foarte gravă. Este atât de gravă şi atât de galopantă în lume peste tot încât OMS spune că în 2020 va fi a doua cauză de dizabilitate din lume. Este înfiorător, este îngrozitor. Rata suicidului din cauza depresiei este uriaşă în lume şi lucrurile sunt din ce în ce mai grave, iar noi în România credem în continuare că dacă spun că sunt deprimat sunt puţin trist şi mofturos şi am fiţe. E un lucru foarte grav, dar eu tot sper că ne educăm. Un om care este în depresie se simte vinovat, se simte diferit.
Viaţa te-a lovit nu doar o dată, de mai multe ori. De unde puterea de a merge mai departe?
E o întrebare care mi-a mai fost pusă şi de fiecare dată mi-a fost greu să răspund. În primul rând am devenit mamă la o vârstă foarte precoce pentru zilele noastre, când femeile fac copii la vârsta la care sunt eu acum, după 40 de ani. La 20 de ani am rămas însărcinată. În momentul în care ai un copil, alegerea nu mai este aşa de simplă şi acolo a rezidat multă vreme puterea mea. În faptul că eram mamă şi că aveam o fiinţă şi după aceea a două fiinţă pentru care a trebuit să lupt şi să fiu tot timpul acolo, cât de sănătoasă am fost eu capabilă. O altă chestie pe care o înţelegi în terapie este că dacă nu eşti bine psihic, nu eşti bine nici fizic. Dacă eu mă prăbuşesc, se prăbuşeşte toată construcţia. După aceea, cumva tot de dragul fetelor mele. Femeilor care spun „aş vrea să intru în terapie, dar mi-e teamă şi simt că nu merit, mă tem” le zic că pentru copilul tău trebuie să faci asta. Pentru copiii noştri trebuie să fim bine. Nu există copil care să fie bine cu o mamă care nu este bine. Nu există aşa ceva. Oricât am disimula şi ne-am preface, copilul simte şi preia, iar noi îi dăm inconştient. El ia toate lucrurile astea şi le duce şi ne trezim cu copii care nu sunt bine. Acolo a fost puterea mea. Cumva nu am avut de ales. E o vorbă în popor, să nu-ţi dea Dumnezeu cât poţi duce. Realmente aşa este. Oricâte ţi se întâmplă, trebuie să găseşti putere să le duci mai departe. Puterea şi curajul sunt echivalentul multelor încercări pe care le primeşti. Dacă nu le primeam, nu le aveam - aş fi preferat poate - n-aş fi fost atât de puternică. Am fost nevoită să fiu puternică.
Noi în România credem în continuare că dacă spun că sunt deprimat sunt puţin trist şi mofturos şi am fiţe. E un lucru foarte grav, dar eu tot sper că ne educăm. Un om care este în depresie se simte vinovat, se simte diferit.
Jurnalistă şi scriitoare, Petronela Rotar a publicat până în prezent cinci volume şi este cunoscută publicului în calitate de reporter, prezentator TV și blogger pe teme sociale. „Orbi” este cea mai vândută carte de literatură publicată de un autor român în 2017