Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza financiară mondială nu va ocoli România şi există
riscul încetinirii economice şi a creşterii şomajului, consideră Mihai Tănăsescu,
reprezentantul României la FMI. “Chibzuinţa” ar trebui să fie prioritatea ţării
noastre în acest moment, iar aceasta se traduce prin reducerea cheltuielilor,
buget multianual şi un deficit de cel mult 1,5% din PIB, cu
cheltuieli direcţionate către infrastructură, educaţie şi sănătate.
Mihai Tănăsescu: Participăm, probabil, la cea mai mare restructurare a sistemului bancar de la înfiinţarea instituţiilor de la Bretton Woods în 1944 şi până în prezent. În următorii ani, criza actuală va schimba în întregime modul de funcţionare a sistemului financiar internaţional. Va trebui întărit rolul instituţiilor financiare internaţionale, regulile şi regulamentele şi, mai important, va trebui consolidată încrederea în sistem. Vom asista la o nouă configuraţie a sistemului financiar mondial, printr-un proces accelerat de fuziuni şi cumpărări la nivelul băncilor comerciale şi al băncilor de investiţii.
Intervenţia tuturor băncilor centrale pentru susţinerea sistemelor financiare reprezintă o măsură a gravităţii şi amplorii crizei. Astăzi, intervenţia statului este una pragmatică, mai degrabă, decât una ideologică. Această intervenţie este menită să prevină crizele financiare şi să preîntâmpine efectele unei crize economice de proporţii. Nu este prima dată în istoria recentă când se întâmplă aşa ceva. Francois Mitterand a naţionalizat băncile în 1981 pentru o mai bună guvernanţă a lor, finlandezii şi suedezii au naţionalizat băncile la începutul anilor 1990, pentru ca apoi să le privatizeze.
- O serie de economişti acuză FMI că nu a prevăzut acestă criză financiară de proporţii. Consideraţi întemeiate aceste acuzaţii?
După orice criză de asemenea proporţii se caută “vinovaţi”. Unii spun că sunt de vină agenţiile de rating care nu au prevăzut acest lucru, alţii spun că FMI ar fi trebuit să tragă un semnal de alarmă. Eu spun că trebuie să ne uităm cu atenţie la cauze, la factorii care au determinat declanşarea crizei.
În primul rând, în ultimii 20 de ani a existat o relaxare a reglementărilor sectorului financiar şi a instrumentelor financiare care s-au dezvoltat. Poate fi paradoxal la prima vedere, dar, cu cât un stat este mai dezvoltat din punct de vedere economic, cu atât mai mult au lipsit reglementări ale pieţei şi ale instrumentelor financiare. În ţări mai puţin dezvoltate, cu sisteme bancare mai puţin sofisticate, reglementările au fost mai puternice, ceea ce a determinat ca sistemele financiare din aceste state să nu fie afectate în mod direct.
Cert este că acum rolul FMI va creşte foarte mult. Organizaţia va trebui să se restructureze şi să se adapteze, pentru a juca un rol mai important în coordonarea supravegherii bancare la nivel global, precum şi pentru prevenirea viitoarelor crize financiare. Chiar în aceste zile, ţări precum Islanda, Ucraina sau Pakistan vor intra într-um program cu FMI pentru rezolvarea crizei de lichiditate cu care se confruntă. Numărul acestora poate creşte, în funcţie de evoluţiile ulterioare de pe piaţa financiară. Participăm cu toţii la o criză de lungă durată, care se va întinde pe un an şi jumătate sau poate doi ani şi care va costa multe trilioane de dolari pentru refacerea credibilităţii şi a funcţionării normale a structurilor bancare internaţionale.
Citește pe Antena3.ro
- Unde se situează România în acest peisaj?
România va fi afectată de această criză. O ţară care este în plin proces de globalizare, aşa cum este România, nu poate să nu fie atinsă, chiar şi indirect. În România, criza financiară poate fi evitată, iar Guvernul şi BNR trebuie să găsească urgent soluţii. Există riscul unor repercusiuni care pot afecta economia reală, care pot conduce la încetiniri ale creşterii economice, la corecţii în unele sectoare de activitate, precum şi la o creştere a şomajului, implicând costuri sociale aferente. Din aceste motive, în perioada actuală, cuvântul de ordine trebuie să fie “chibzuinţă”, care să se reflecte în toate domeniile de activitate. Chibzuinţa înseamnă de fapt rigoare şi disciplină, înseamnă că trebuie să economisim mai mult şi să cheltuim mai puţin. Fară o asemenea abordare riscăm să avem mai puţini bani pentru educaţie, sănătate, pensii sau agricultură. Economisirea este cheia succesului, pentru a trece peste această criză.
- Este sistemul bancar românesc pregătit să facă faţă recesiunii financiare globale?
Sistemul bancar românesc va manifesta o prudenţă mai mare faţă de anumite sectoare, ceea ce, în final, va avea repercusiuni asupra dinamicii dezvoltării. Consumul se va diminua, dar tot va rămâne în creştere faţă de perioada anterioară, în vreme ce politica de creditare va fi mai selectivă şi mai prudentă.
Aş vrea să subliniez că sistemul bancar din România va continua să fie activ şi să asigure fluxurile financiare necesare economiei reale. În acelaşi timp, vom asista la o scumpire a banilor şi la o diminuare a volumului de bani care va fi prezent în piaţă.
România îşi poate continua creşterea economică în anii următori, chiar dacă la niveluri mai mici decât până acum. Pentru asta, Guvernul viitor trebuie să dea o altă direcţie investiţiilor publice, pentru a compensa încetinirea ritmului de dezvoltare privată. Avem nevoie de reformarea şi eficientizarea sectorului public, în scopul de a economisi bani şi a-i îndrepta către acele segmente care aduc valoare adăugată mai mare.
- Guvernul şi Parlamentul au început un adevărat carusel electoral al majorărilor salariale. Care va fi preţul pe care economia îl va plăti peste un an?
În orice ţară, campania electorală începe cu promisiuni, majorări de cheltuieli bugetare, precum şi mesaje populiste. Acest lucru se întâmplă şi în România. Problema majorării salariilor profesorilor trebuie văzută din alt unghi şi în conjunctură cu reglementarea corectă a salariilor din domeniul public din România, adică o lege unică de salarizare. Problema majoră cu care se confruntă România ultimilor ani este legată de încetinirea reformelor structurale. Problema salariilor trebuie privită din această perspectivă.
Prin reforme structurale înţeleg reforme în domenii precum educaţia, sănătatea şi pensiile, care beneficiază de resurse importante, dar calitatea serviciilor oferite nu este întotdeauna corespunzătoare. Însă reformele din aceste domenii nu pot fi realizate fără reforma adminstraţiei publice.
Pentru un învăţământ performant avem nevoie de salarii corecte şi motivante. În aceeaşi măsură, motivarea trebuie legată de performanţă. Sunt convins că şi profesorii ştiu că părinţii nu sunt întotdeauna mulţumiţi de calitatea actului educaţional. De aceea cred că problema salariilor trebuie privită în funcţie de anumiţi indicatori de eficienţă şi responsabilitate în domeniul educaţiei. Ei trebuie să fie primii care să-şi dorească faptul ca din mâinile lor să iasă cât mai mulţi copii bine pregătiţi, de aceea spun că trebuie să existe o legătură între salarii şi performanţă.
Aceeaşi abordare ar trebui să existe şi în sănătate, şi în alte domenii sociale. Banul public trebuie cheltuit cu chibzuinţă, iar rezultatul trebuie să fie creşterea calităţii politicilor publice. Nu trebuie să ne mire faptul că deşi astăzi acordăm 6% din PIB pentru educaţie nu vedem rezultatele dorite. Trebuie să acordăm cât mai mult, dar rezultatul trebuie să fie elevi şi studenţi mai bine pregătiţi profesional, social şi moral.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu pensiile. Pensionarii trebuie să primească pensii decente, în funcţie de cât au contribuit. Majorările de pensii sunt binevenite, dar ele au fost efectuate fără a reglementa întregul sistem, tocmai ca acestea să fie sustenabile pe termen lung. Sistemul se va afla la anul în deficit, iar în anii următorii acest deficit se va accentua şi va trebui să fie acoperit din taxe şi impozite.
Dacă vom continua să dăm bani fără să restructurăm pentru a asigura o creştere de calitate a actului public, sistemul poate fi grav perturbat.
Datoria politicienilor este aceea de a spune, pe de-o parte, cum putem să creştem salariile, pensiile şi ajutoarele, iar, pe de altă parte, cum va fi reformat sistemul pentru a aduce eficienţă şi calitate. Sunt convins că oamenii vor aprecia mai mult acest tip de dialog decât “noi vrem salarii, voi nu ne daţi”, iar, pe de altă parte, “noi vrem, dar nu avem de unde”.
- Care va fi următorul motor de creştere economică în condiţiile în care consumul va scădea?
Următorii patru ani vor fi definitorii pentru România. Trebuie să răspundem corect la problemele acumulate în ultima vreme, dar şi să facem faţă cu bine provocărilor rezultate din criza financiară mondială. De aceea cred că modul de abordare a politicii bugetare este esenţial pentru următorii ani.
Elaborarea unui buget multianual pe doi ani, o premieră în România, va crea o stabilitate fiscală şi o predictibilitate mai mare. Următorii doi ani sunt cruciali, iar prin politica bugetară asumată trebuie reinstaurată disciplina fiscală şi revenirea bugetului ca principal instrument de deflaţie. Primii doi ani ai ciclului trebuie să reprezinte de fapt anii în care are loc implementarea unor politici menite, pe de-o parte, să corecteze deficitele înregistrate în ultimii ani, iar, pe de altă parte, să reflecte măsurile structurale care trebuie implementate pentru eficientizarea cheltuirii resurselor. În acelaşi timp, bugetul trebuie să reflecte şi o armonizare a politicilor salariale la nivelul public, precum şi o restructurare masivă a taxelor parafiscale, care va conduce de fapt la reformarea sistemului public de agenţii.
- Este aceasta soluţia pentru acoperirea găurilor bugetare făcute de pomenile electorale?
Politica fiscală, împreună cu o îmbunătăţire a colectării, va conduce la venituri suplimentare la buget. Acestea vor trebui utilizate în primul rând pentru proiecte de infrastructură (în transporturi, mediu, educaţie şi sănătate), dar şi pentru programe sociale ţintite către acele segmente sociale vulnerabile.
Repet, bugetul trebuie să joace un rol determinant în procesul de reducere a inflaţiei şi de aceea cred ca aceşti doi ani trebuie să fie marcaţi de prudenţă, cu deficite care să nu depăşească 1,5% din PIB. De asemenea, cred că aceşti doi ani, 2009 şi 2010, sunt importanţi pentru pregătirea proiectelor mari de investiţii, ca apoi, în 2011-2012, să fie alocate resurse suplimentare pentru realizarea concretă a acestor proiecte. Acum risipim banii şi nu se vede mai nimic. Trebuie să realizăm reforme structurale care îşi vor arăta roadele, dezechilibrele interne, dar mai ales cele externe se vor reduce şi se va crea baza necesară pentru implementarea proiectelor de investiţii şi de consolidare fiscală. Nu în ultimul rând, pentru acest tip de abordare este nevoie de un guvern cu puternică susţinere parlamentară. Acesta trebuie să creeze premisele introducerii euro cât mai repede posibil. Cred cu tărie că accelerarea reformelor trebuie să fie de fapt un vehicul pentru ca România să adopte euro în 2014-2015.
“Scopul intervenţiilor este minimizarea costurilor sociale ale crizei. Altfel, pasivitatea statului ar putea duce la recesiune economică şi la mişcări sociale fără precedent.”
“Până în prezent, sistemul bancar românesc este solid, are lichidităţi şi este bine capitalizat. Băncile din România au suferit temporar de acea lipsă de încredere.”
“Ciclul bugetar de patru ani trebuie împărţit în două secţiuni: un buget multianual pentru anii 2009 şi 2010 şi un buget pentru 2011-2012.”
